Îmblînzitorul de tigri

Tînăr şi neliniştit

„Nepriceperea face să zboare inima tînărului 
şi toiagul învăţăturii departe este de la dînsul” 

(Pildele lui Solomon, 22.15)

Portret de artist: Dan Voinea

Rookie by Dan Voinea

„Armata te face om” este o – azi, vetustă – vorbă din popor. Armata, în ţara noastră, nu mai e obligatorie. Dar acolo, într-o unitate militară din Caransebeş, aveam să-mi întâlnesc cel mai longeviv prieten (de până acum). Tocmai venise în batalionul unde fusesem repartizat, de la o cazarmă foarte aproape de Timişoara, unde a făcut perioada de instrucţie. Purta pe creştet o şuviţă lungă, gen Michael Jackson şi îl ameninţam că o să i-o tai cu foarfeca în somn. L-am iertat până la urmă şi l-a prins „marea lovituţie” din decembrie 1989 cu podoaba capilară neatinsă. L-am cunoscut într-o seară când eram de planton în companie. A percutat (singurul, în toată acea turmă de trupeţi) la numele unui compozitor român de muzică de film al cărei sound inconfundabil (pop, jazz, experimental, electronic, simfonic etc.) mă atrăgea ca un magnet: Adrian Enescu. El, acel muzician, a fost – fără să ştie – liantul prieteniei noastre.

Crosswords by Dan Voinea

De câţiva ani, Dan Voinea este alături de mine în multe proiecte editoriale, desenând şi făptuind grafica unor volume pe care le-am tradus în româneşte (Icoana ca Scriptură, Homosexualitatea. O abordare ortodoxă), precum şi a primelor două volume de autor (Pseudokinematikos – Fals tratat de cinema românesc şi Bucuriile filmului). Toate au apărut la Editura Theosis din Oradea, prin strădania şi la iniţiativa lui Virgil Baidoc. Îmi pare rău că, din neglijenţa mea, multe din desenele pe care mi le dăruise de-a lungul anilor s-au rătăcit: o biserică într-o pădure (o acuarelă), un bocanc de soldat ce stătea lângă un chip de fată (schiţă în cărbune), două ipostaze – tot în cărbune – de autoportret (la tinereţe, la maturitate), schiţele pentru un proiect care – din motive obiective – nu s-a mai concretizat (revista Porţi pe care, la începutul anilor 90, urma s-o editeze, la Timişoara, dl. critic literar Cornel Ungureanu).

A Momentary Rise of Reason by Dan Voinea

Mă gândesc mult, recunosc, la câteva din lucrările sale incluse în expoziţia sa de la Cărtureşti (din anul 2008), Urban capella. E ceva acolo din levitaţia mirilor pe care-i întâlnim în tablourile lui Chagall, însă decorul e altul. Elementele  chagalliene (aparent idilice, reprezentative pentru lumea rurală rusă ori pentru spaţiul citadin parizian) sunt înlocuite de instalaţii industriale şi spaţii apăsătoare ce amintesc mai degrabă de cromatica, formele şi accentele compoziţiilor insolite ale lui Francis Bacon. Încă de la prima privire aruncată asupra Iertării mi-am amintit de Iov: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” Un trup gol se încovoaie spre a se curăţi de imală şi de sânge, la un robinet. Strigătul – atât de prezent în pânzele „furioşilor” (Munch, Bacon) – este aici mai degrabă implozie. Revolta pare întrecută de smerire şi umilire, prin apropierea privirii de pământ, de humus (de unde-şi trage rădăcina cuvântul umilinţă). Zgomotul (the fury) pare întrecut de muzică, de armonie, de consonanţe (the sound). Al cui este trupul zvelt care caută, încovoindu-se, să se cureţe, să se primenească? Poate fi al unui Stavroghin (eroul dostoievskian al Demonilor) cuprins de ruşine mântuitoare, transfiguratoare (căci că nu ne este prezentat chipul său, spre a face cunoştinţă cu el „faţă către faţă”), dar poate fi şi al boxerului (de o vigoare trupească neobişnuită, mereu pe drumuri) jucat de Bruce Willis în Pulp Fiction. Desprins, oricum, din lumea „depravată” a lui Dostoievski şi Tarantino, acest băiat dur şi zdrelit nu dă senzaţia că ar vrea să-şi continue goana prin viaţă à bout de souffle – dimpotrivă. E surprins aproape încremenit, cercetându-se parcă în tăcere, luându-şi răgazul binemeritat al unei respirări tihnite, al unui tainic dialog cu sine. Răsplata „ieşirii din cursă” (din goana care duce la risipire) pare că vine şi din baia de alb care-l învăluie, din fâşiile imaculate ce-i brăzdează trupul, îndepărtând părţile impregnate de sânge şi noroi. Aceeaşi lumină albă pare să-i coboare până-n palme. Nuanţele livide ce încă i se mai zăresc pe braţe par trecătoare. Biruitoare sunt lumina şi albul. Adică transfigurarea.

Forgive Me by Dan Voinea

O altă lucrare trimite spre finalul filmului Recviem pentru un vis (şi, de ce nu, spre fătul aruncat la ghenă în 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile). Un trup viguros făcut ghem, aminteşte de cele patru personaje tragice ale lui Darren Aronofsky care, păcătuind (dezumanizându-se, autodistrugându-se, ratându-şi menirea), se chircesc foarte asemenea unui făt. Aici, culcuşul este o cuvă de excavator. În funcţie de imaginaţia fiecărui privitor, ea duce personajul (cu puternice conotaţii kafkiene, vezi scena finală din Procesul) spre damnare sau spre salvare.

Hero by Dan Voinea

Un alt tablou de-al său îmi fixează privirea asupra a trei siluete de bărbaţi. Niciunuia nu i se vede faţa. Doi dintre ei şed pe o bancă în poziţie cugetătoare. Al treilea se îndreaptă parcă, semeţ, spre privitor. Gestul cu care-şi ţine paltonul elegant l-am mai văzut şi la popularul comisar Moldovan, cel care lucra „cu mâinile curate”. Dar mai sunt două mâini în tablou. Ale unei femei, care-l cuprind pe la spate pe acest misterios şi plimbăreţ domn. Pentru mine, sunt mâinile lui Hari, iubita psihologului Kris din Solaris-ul tarkovskian, femeia-prieten până la capăt. Dar pot fi, la fel de bine, şi mâinile Claudiei din Aventura lui Antonioni, eterna amantă (ce-şi dorea zadarnic să fie soţie) care – la final – îşi aşează palmele peste fruntea libertinului Sandro, obosit de o nouă aventură. Şi, de ce nu, ar putea să fie palmele Susanei din Agenda lui Carriere, misterioasa pariziancă apărută în viaţa lui Jean-Jacques anume parcă pentru a-i restaura sufletul deşirat şi pentru a-l aduna de pe drumuri. Contraste puternice, esenţe tari, culori şi forme ce exprimă forţă. Imagini care se reţin multă vreme de la întâlnirea cu ele.

December Work by Dan Voinea

Alte câteva lucrări de-ale sale (Extras, Playboy Afternoon, Cool Embrace, Breakpoint, A Momentary Rise of Reason şi încă altele) au fost solicitate de galeria de artă londoneză Beers.Lambert Contemporary, unde li s-a dedicat o expoziţie în aprilie-mai 2013[1]. Toate înfăţişează personaje îmbrăţişate sau, mai exact, personaje care şi-ar dori să fie îmbrăţişate, pentru că persoana strânsă în braţe e mai degrabă imaginară. Îmi amintesc atunci de cuvintele lui Constantin Noica, din Jurnalul de idei: „Te iau în braţe: mersul meu să fie mersul tău. Îţi cânt ceva. Cântecul meu să fie vibraţia ta. Scriu o carte: emoţia mea în idee să fie a ta. Vreau să sporesc prin tine. Tot ce mă sporeşte e adevărat.” Sau de confesiunea melancolică a Gradiscei din Amarcord-­ul lui Fellini: „De fiecare dată mi-am făcut speranţe, dar întotdeauna se termina repede. Aş vrea o întâlnire lungă, care să dureze o viaţă întreagă. Vreau să am o familie, copii, un soţ cu care să stau seara de vorbă la o cafea cu lapte. Şi cu care să fac dragoste din când în când, că mai trebuie şi aşa ceva. Dar afecţiunea e poate şi importantă decât dragostea. Iar eu sunt plină de afecţiune...Dar spre cine să mi-o îndrept, cine are nevoie de ea?” În Crosswords, un tânăr iese dintr-o piscină şi-şi oglindeşte chipul în luciul apei de pe marginea bazinului. Ca şi cum s-ar întreba, retoric, „Când ai să fii în ordinea ta, omule? Când ai să faci din fiecare ceas un pas şi din paşii zilei tale un mers şi nu o împleticire?”[2]. Cercetarea chipului său aminteşte şi de poemul lui Dale Wimbrow, The Guy in the Glass, străbătut de cugetări asemănătoare Glossei eminesciene.

Contest by Dan Voinea

Să-ţi pierzi, pe drum, prietenii este şi nu este pricină de mirare. Când vrei să te îndepărtezi de cineva, motive se găsesc întotdeauna. Să rămâi însă alături de cineva, cu bune şi cu rele, este cu adevărat neobişnuit. Asta e minunea. Este, de fapt, un dar, o bucurie dezinteresată. Sau poate că la mijloc e, totuşi, un interes: acela de a privi împreună spre cele nevăzute.

Streetcar Scene by Dan Voinea

Când filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri (pe care ştie cât de mult îl preţuiesc), nu a intrat în cursa finală pentru Oscar, Dan a ţinut să mă tachineze, amplificându-mi exagerat dezamăgirea (ştiam că – dată fiind publicitatea minimală – numai o minune putea să-l propulseze pe primele cinci locuri la categoria cel mai bun film străin). Mi-a  trimis pe facebook un ­amuzant mesaj de consolare: „Stai liniştit, încearcă să uiţi, gândeşte-te că ai familie, copii, prieteni. Nu-ţi tăia venele. Mai important ca toate: ai un facebook. Tu ai două iubiri în viaţă: Mungiu şi fb-ul. Restul sunt halte, triaje...” După ce a văzut, în sfârşit, acest film (pe care l-a ocolit jumătate de an datorită entuziasmului exagerat cu care am scris despre el), mi-a transmis, printr-un mesaj fb: „EXCEPŢIONAL.” Câteva  zile mai târziu: „Încă mă bântuie filmul ăsta. Şi mă bântuie minunat, cu tandreţe. Dacă l-aş întâlni vreodată pe Mungiu, i-aş zice: Frate, cred că-ţi sunt dator o capodoperă...”. Apoi, printr-o postare pe wall-ul său, a adăugat: „Trebuie să mă contrazic: după ce vezi După dealuri, cel mai indicat este să taci.”

 

Extras by Dan Voinea

sursa: http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2013/04/un-prieten-pur-si-simplu-dan-voinea.html

---

[1] În Londra, Dan a vizitat expoziţia particulară de vechi icoane bizantine a unui lord. Minunăţiile văzute acolo l-au uluit: „Pe măsură ce înaintez în meseria asta îmi dau seama că orice aş face, nimic nu poate întrece şi nici măcar egala icoana bizantină.” Entuziasmarea lui în faţa icoanei (en fin!) îmi aminteşte de Petre Ţuţea, care îl considera pe Shakespeare un „glumeţ tragic” în raport cu Biblia - „prima carte mântuitoare şi consolatoare de pe continent”.  

[2] Constantin Noica, Jurnal de idei.

Too much T.V.

Găsesc televiziunea foarte educativă. De fiecare dată când cineva porneşte televizorul, 

mă duc în camera cealaltă şi citesc o carte. (Groucho Marx, actor de comedie)

Finalul Balanţei de Lucian Pintilie: Mitică şi Nela lângă stejarul unde – în sens biblic – s-au cunoscut întâia oară. Nela: „Aş vrea să am un copil de la tine. Ce fel de copil poate să iasă din noi doi?” Mitică: „Dacă iese normal îl omor cu mâna mea!” … Dincolo de aceste vorbe dure se ascunde un tâlc. Ce însemna, atunci, să fii „normal”? Vedem din filmul lui Pintilie ce înseamnă doctori, procurori, preoţi, miliţieni, mineri, primari, profesori, cineaşti, CFR-işti, securişti etc. „normali”. Adică de rând, obişnuiţi.

Cât de greu de biruit este această „normalitate” la 20 de ani după evenimentele din filmul lui Pintilie se poate vedea, cu ochiul liber, oriunde ai privi în jur. Cutia televizorului reflectă şi ea starea de „normalitate” care-i stârnea atâta aversiune lui Mitică. Nu e de mirare că aceia care încearcă să spună „tembelizorului”: Retro, Satana! sunt priviţi ca nişte ciumaţi. O casă în care cresc copii – mi s-a spus recent - trebuie musai să aibă televizor, altminteri acei copii vor ajunge nişte handicapaţi, nişte neadaptaţi şi vor fi marginalizaţi de societatea „normală”…

Drogat cu imagini peste imagini, omul (devenit – spune jurnalistul lucid din Network - umanoid) nu mai poate discerne. Vulgaritatea exacerbată, can-can-urile (talk show-urile, telenovelele, telejurnalele) şi violenţa, demenţa din filmele difuzate (majoritatea americane, de ultimă oră şi, evident, color) şi mentalitatea de mahala i s-au mutat în sânge şi în meninge. Au devenit a doua lui natură. Cum să mai cugete atunci, măcar o clipă, la efectele dăunătoare (dacă nu de-a dreptul ucigătoare de suflet) ale televiziunii asupra minţii omeneşti?

Cristian Mungiu, în a sa pseudo-utopie profetică numită Zapping, ne făcea cu ochiul când spunea că iluziile vândute prin fereastra ecranului sub nicio formă nu trebuie să îndemne privitorul la lectură, la meditaţie, la contemplaţie. Dar mesajul său este cumplit de adevărat! În ziua de azi, intelectuali sau nu, suferim nu pentru că am uitat să mai punem mâna pe o carte (iar dacă punem, constatăm că ne fug literele sub ochi şi, în cazul în care totuşi reuşim să citim câteva rânduri, habar n-avem să dăm un sens celor citite), ci pentru că s-ar putea să avem copii marginalizaţi dacă scoatem din casă măgăoaia. (?!) Se apropie vremurile despre care înţelepţii din vechime spuneau: „Oamenii vor înnebuni, iar cei care nu vor să înnebunească vor fi consideraţi nebuni.”

Se vorbeşte într-una despre nevoia de distracţie pe care emisiunile TV o satisfac, ca şi cum ar mai fi rămas vreo preocupare serioasă, vreun ideal de la care – pentru o vreme mai scurtă sau mai lungă – omul s-ar abate (s-ar distrage) privind la televizor. Nu privind selectiv, matur şi critic, ci - asemenea unui gurmand veşnic nesătul – veşnic zappând, devorând şi consumând la grămadă, fără niciun fel de discernământ, ştiri, poveşti dulceage de amor, intrigi de tot soiul şi false probleme.

Pe ce se bazează cei care susţin şi întreţin contactul copilului sau adolescentului cu televizorul? Pe aceea că, mai abitir decât altundeva, pe micul ecran vede copilul realitatea mai puţin plăcută a vieţii şi astfel va fi pregătit să ia viaţa-n piept. Altfel spus: nu educaţia în spiritul celor bune şi frumoase şi folositoare pentru suflet, ci toată mizeria din televiziuni (crime, violuri, împreunări de trupuri pe apucatelea, flirturi, certuri, înjurături & all that jazz) funcţionează, în mintea acestor oameni, drept un eficient şi necesar vaccin contra strâmbătăţii din „lumea celor mari”…

sursa: http://atelier.liternet.ro/articol/9681/Marian-Radulescu/Televiziunea-vaccin-contra-strambatatii.html

Cadru din Natural Born Killers (regia: Oliver Stone, 1993)

Zodia Bacului

Cu peste douăzeci de ani în urmă, profesorul de fizică ne povestea cum elevii din alte timpuri se simţeau onoraţi atunci când – pentru a-i nota – profesorii le cereau să spună ce ştiau ei mai bine. Asta nu însemna defel că se fofilau, învăţând o singură lecţie. Se străduiau să înveţe tot, însă dacă nu li se impunea un subiect anume, ci li se dădea libertatea de a-şi alege subiectul, erau fericiţi că puteau vorbi despre ceea ce le plăcea mai mult. „Pentru voi e o insultă să vă spună dascălul să vorbiţi despre ce vă place.” Avea dreptate, până în 1989 entuziasmul scăzuse simţitor de o parte şi de cealaltă a catedrei. Iar după 1989 situaţia din învăţământ s-a deteriorat cu fiecare an. Şcoala în sine a devenit o corvoadă, mai ales după generalizarea învăţământului de zece clase şi după supraîncărcarea programei şcolare cu teorii matematice specializate, cu formule de fizică şi chimie pe care (deşi nu le mai foloseai niciodată în viaţă) trebuia nu doar să le cunoşti, ci şi să le aplici adecvat. Deja se făceau presiuni asupra profesorilor să nu mai lase corigenţi, astfel că şcoala începea treptat-treptat să fie condusă de … elevi. Dacă înainte părinţii îşi muştruluiau odraslele pentru notele mici obţinute, iată că acum părinţii îi muştruluiesc pe dascăli în faţa copiilor pentru notele mici cu care au îndrăznit să le streseze, vezi Doamne, odraslele. (Atunci când dascălii nu au cedat blazării, când şi-au făcut meseria şi au pretins din partea  elevilor rezultate.) Această realitate de „lume nouă”, în care „nulităţile cresc”, este zugrăvită şi de Marin Preda în romanul său, Intrusul (din care s-a inspirat filmul Imposibila iubire). Faţă de ceea ce trăim azi, timpurile acelea (nu ocolite de teroare, când delaţiunea era la ordinea zilei) par o „epocă de aur”. Era prin anii 50-60, imediat după război (şi în plin „război rece”), când universităţile se mutaseră underground, în temniţe (ca-n Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru de Constantin Noica sau Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt), iar „în libertate” hărnicia şi competenţa (condiţii sine qua non ale prosperităţii într-o lume normală, democratică) fuseseră înlocuite cu aparenţele devotamentului, diploma cu carnetul de partid, relaţiile umane normale cu o putregăită floare a clevetirii.

De ani de zile bacalaureatul se ia prin fraudă în România, iar elevii ştiu asta mai bine ca oricine. Anul acesta, când au fost avertizaţi de ministrul Funeriu că nu vor mai fi lăsaţi să copieze, mulţi au prevăzut ce se va întâmpla. Bacalaureatul 2011 (sesiunea din vară) a trecut, au promovat – la nivel de ţară – sub 45% la sută (nota bene: în condiţiile în care nu la toate şcolile au fost instalate camere video de supraveghere şi acolo unde ele lipseau procentul de promovabilitate era aproape dublu), iar acum elevilor li se propune, de către unele şcoli (unde nu a promovat nici măcar un singur elev), să vină peste vară la meditaţii. Ca să recupereze, chipurile, într-o săptămână, ceea ce nu au învăţat în patru ani de liceu şi în alţi patru de gimnaziu (pentru a nu mai pune la socoteală ciclul primar): algebră, geometrie şi analiză matematică, fizică şi chimie, biologie etc. De fapt, se face mult zgomot pentru nimic. Mare minune să rămână în toamnă (la sesiunea a doua de bacalaureat) aceleaşi norme stricte de control. Iar dacă exigenţele scad (cum e foarte probabil să se întâmple, în ciuda declaraţiilor de la minister), nimic nu-i mai împiedică pe elevi să fraudeze – împreună cu profesorii supraveghetori etc. – şi acest bacalaureat. Şi uite-aşa, din nou se vor raporta procente de promovare mult de peste 80%. Astfel, va fi bine pentru toată lumea: absolvenţii din acest an au fentat, încă o dată, sistemul, iar cei care nu mai sunt elevi de mult, au toate motivele să creadă că – în comparaţie cu anul, să zicem, 2041 – anul 2011 aparţine unei alte „epoci de aur”. Gaudeamus!

sursa: http://atelier.liternet.ro/articol/10999/Marian-Radulescu/Gaudeamus.html

Desen de Klara Tamas

Care pe care

Foarte util de reţinut, în relaţia profesor-elev: „Când suntem în contact cu altă persoană, ritmurile noastre de viețuire suferă influențe reciproce. Cel care este mai puternic are cea mai intensă acțiune asupra schimbării celuilalt. Trebuie să fim conștienți că pentru a putea schimba un om cu un ritm agitat e nevoie ca noi să avem o trăire plină de blândețe, dar această trăire să fie mult mai puternică decât în celălalt. Prin urmare, toată problema se reduce la cât de adânc viețuiesc eu, și nu la greșelile celuilalt." (Pr. Marcel Hanches) Până la urmă, este vorba de luptă care pe care, între blândeţea noastră ca dascăli şi agitaţia elevilor. Abia la final, cândva, departe, aflăm cine şi ce anume a dat şi cine şi ce anume a primit. Deocamdată suntem încă în tranşee...

Cadru din Les Choristes (Corul) - un film de Cristophe Barratier, 2004

A Man Is Made

A man is made

Of flesh and blood

Of eyes and bones and water.

The very same things make his son

As those that make

His daughter.

A tree is made

Of leaf and sap,

Of bark and fruit and berries.

It keeps a bird’s nest

In its boughs

And blackbirds eat the cherries.

A table’s made of naked wood

Planed smooth as milk. I wonder

If tables ever dream of sun,

Of wind, and rain, and thunder?

And when man takes

His axe and strikes

And sets the sawdust flying –

Is it a table being born?

Or just a tree that’s dying?