Things I never learned in high school

Warning: This joke refers only to American and British high schools.

Ecou

„Vă implor să aveţi nevoie de poezie şi de muzică, numai poezia şi muzica vă pot alcătui suflete armonioase, vă pot face buni, echilibraţi, sănătoşi. Altfel, fără ele, veţi fi împrăştiaţi ca pulberea...” - Leopoldina Bălănuţă, actriţă

Leopoldina Bălănuţă în Nunta de piatră - segmentul Fefeleaga (regia Mircea Veroiu)

Awakening

Wim Wenders despre însingurare

Ileana Bîrsan: Cele mai multe dintre filmele dumneavoastră au poveşti şi atmosfere care au legătură cu izolarea, solitudinea sau tînjirea după cineva sau ceva. Este o stare normală, un mod de viaţă, este o stare necesară vremurilor prezente?

Wim Wenders: Cred că, din ce în ce mai mult, oamenii se definesc prin singurătate şi sentimente de izolare şi, în prezent, tinerii cresc singuri, mult mai des decît în trecut. Declinul vieţii de familie sau al vieţii sociale, declinul comunicării sînt termeni ai prezentului, iar degradarea se desfăşoară extrem de rapid. Cînd eram copil, oamenii îşi vorbeau foarte mult, comunicau unii cu alţii incredibil de mult, în comparaţie cu ce se întîmplă acum. Oamenii sînt din ce în ce mai legaţi de maşini, ecrane, computere, comunicarea informală, cum este Internetul, şi este înfiorător modul în care cei chiar foarte tineri, de 12, 13 ani, îşi petrec nopţi întregi în faţa calculatorului încercînd, de fapt, să găsească ceva cu care să intre în contact sau cu care să rezoneze. Nu am cunoscut acest tip de singurătate sau, mai bine spus, de însingurare, în vremea copilăriei. M-am simţit de multe ori singur, dar nu pot compara genul de singurătate de care puştii din ziua de azi, realmente, suferă. Este o raritate să vezi copii care au încă părinţi în preajmă, sînt chiar excepţii. Însă filmele mele nu au ca temă centrală singurătatea, ci mai degrabă o dorinţă după altceva. Wings of Desire/ Der Himmel uber Berlin, poate mai mult decît oricare dintre celelalte filme, descoperă şi dezvoltă această temă, tînjirea după iubire şi dorinţa de a face orice pentru a o obţine. Foarte multe filme din ziua de azi încearcă acelaşi lucru, însă într-o perspectivă pesimistă. Filmele mele au finaluri destul de optimiste.

restul interviului aici:
http://www.observatorcultural.ro/FILM.-Am-devenit-un-mare-calator-si-in-cele-din-urma-cineast*articleID_23919-articles_details.html

sursa: https://www.facebook.com/LiviuMihaiu.ro?hc_location=stream

Der Himmel uber Berlin (Wings of Desire)

451 F. O metamorfoză necesară

FAHRENHEIT 451 

Un film de François Truffaut 

1966

O metamorfoză necesară

La începutul anilor 80 programele TVR ofereau din ce în ce mai puţine surprize. Nu exista pe atunci, în acele vremuri cenuşii, nici internet şi nici alte „locuri de pierzanie”. Bibliotecile deveniseră una din puţinele alternative la plictisul cotidian. Aveam, cred, 12 ani, când într-o vineri seara (la TVR se difuzau filme doar în serile de duminică, miercuri şi vineri) am văzut Fahrenheit 451. Atunci i-am descoperit şi pe François Truffaut, şi pe Julie Christie şi pe Oscar Werner. Impactul acelui film a fost copleşitor. Pe retină mi se întipărise puternic secvenţa în care o femeie ce nu mai era chiar tânără, căreia poliţiştii-pompieri îi descoperiseră sute de cărţi ascunse prin casă (fusese turnată de cineva la Poliţie), se arunca pur şi simplu în mormanul de cărţi mistuite de flăcări. Cărţile erau viaţa ei. În paradigma filmului (de „anticipaţie”, inspirat din romanul S.F. scris de Ray Bradbury) cititul cărţilor era interzis, „infractorii” erau aspru pedepsiţi, iar cărţile lor arse.

Plecarea lui Ray Bradbury pe Câmpiile Elizee (la început de iunie 2012) mi-a amintit, involuntar, de acest film. Nu mică mi-a fost bucuria, cu câţiva ani în urmă, când am descoperit un scurt-metraj, foarte solid construit, ce părea o replică „de actualitate” la atmosfera din Fahrenheit 451, la cuvintele lui Ray Bradbury: „You don’t have to burn books, to destroy a culture. Just get people to stop reading them.”[1] În Zapping, o lume în care nu se mai citeşte (dar nu pentru că a citi ori a deţine cărţi e interzis prin lege, ci fiindcă „organul lecturii” s-a atrofiat în urma zapping-ului excesiv, al accesării necontrolate de imagini de-a valma) nu mai este „de anticipaţie” (cum era la Bradbury, la Truffaut), ci de maximă actualitate. Cărţile nu mai sunt arse, pentru că babilonia din mass media oferă suficiente căi de „distracţie”, de distragere a atenţiei de la lucrurile cu adevărat importante.

Ca dascăl, m-am întrebat nu o dată cum să transmit mesajul din Fahrenheit 451 unor  generaţii de elevi care sunt interesaţi exclusiv de imagini (şi sunete) hip-hop, hardcore, trash etc. Cum să-i mai citezi pe Miron Costin („Nu este mai frumoasă şi mai de preţ zăbavă decât cetitul cărţilor”), pe Giami („În singurătate, cartea e cel mai bun prieten, e făclia luminoasă a cunoaşterii”), pe Lichtenberg („Cartea este o oglindă; dacă în ea priveşte o maimuţă, nu poate să apară un apostol”), pe Kafka („Cartea este un topor care să sfarme marele îngheţ din noi”), pe Dostoievski („Când văd cum oamenii în jurul meu, neştiind ce să facă cu timpul lor liber inventează cele mai jalnice ocupaţii şi distracţii, eu caut o carte şi-mi spun în sinea mea: acest lucru mi-e suficient pentru o viaţă întreagă”) sau pe Espinel („Cartea e sfetnic credincios, prieten ce nu linguşeşte, care înviorează mintea; învăţător sufletesc ce ştie să stăpânească pornirile trupului, călăuză a vieţii cinstite şi a morţii împăcate”) unei generaţii din care mulţi nu au citit nici măcar o singură carte? Care nu ştie (deşi a ajuns în pragul bacalaureatului) să extragă esenţa nu dintr-o carte întreagă, ci nici măcar dintr-un text de o pagină. Care nu a deprins încă pasiunea lecturii, înnobilarea prin cuvântul scris.

Îmi amintesc de secvenţele din Fahrenheit 451 în care nişte personaje feminine  urmăreau, pe un fel de plasme de mari dimensiuni montate pe pereţi, emisiuni TV cu jocuri interactive. Când se întâmpla să răspundă corect la întrebări (ce vizau cunoştinţe elementare, pentru copii preşcolari), aceste personaje în toată firea erau de-a dreptul extaziate de victoria lor. Şi mă gândesc la emisiunile „de cultură generală” din grila televiziunilor, la emisiunile de tip karaoke, la focarele de imbecilizare din spaţiul media în general. La ratingul lor mereu în creştere. Criza prin care trece cuvântul scris acum cunoaşte o adâncime fără precedent. Şi totuşi, câtă vreme încă mai există personaje care sunt gata să-şi sacrifice viaţa pentru o carte, preferând să moară în flăcări decât să eşueze într-o existenţă searbădă, vegetală, mecanicizată, nu e totul pierdut. Cu cât e mai mult rău în lume, cu cât lumea e mai înnebunitoare, cu atât este mai necesară biblioteca. Pompierul umanizat din Fahrenheit 451, care alege şi el să se refugieze în pădurea populată de „dizidenţi” ce învăţau pe de rost cărţi întregi, pentru a le transmite mai departe generaţiilor următoare, este un reper: dintr-un fel de robot ce execută ordine şi arde biblioteci întregi, se transformă – în urma întâlnirii cu o tânără care-i activează sensibilitatea pentru lectură – într-un entuziast iubitor al cuvântului scris. Experienţa metamorfozei sale nonconformiste merită cercetată, cunoscută, asumată.

---

[1] Nu trebuie să arzi cărţi ca să distrugi o cultură. Trebuie doar să-i faci pe oameni să nu le mai citească. 

Fragment din volumul Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului (Editura Theosis, Oradea, 2012)