Warning: This joke refers only to American and British high schools.
Ciorne, poze, gânduri, amintiri cu şi despre elevi şi profesori
sâmbătă, 31 august 2013
duminică, 25 august 2013
Ecou
„Vă implor să aveţi nevoie de poezie şi de
muzică, numai poezia şi muzica vă pot alcătui suflete armonioase, vă pot face
buni, echilibraţi, sănătoşi. Altfel, fără ele, veţi fi împrăştiaţi ca
pulberea...” - Leopoldina Bălănuţă, actriţă
Leopoldina Bălănuţă în Nunta de piatră - segmentul Fefeleaga (regia Mircea Veroiu) |
joi, 15 august 2013
Wim Wenders despre însingurare
Ileana Bîrsan: Cele mai multe dintre filmele dumneavoastră au poveşti şi atmosfere care au legătură cu izolarea, solitudinea sau tînjirea după cineva sau ceva. Este o stare normală, un mod de viaţă, este o stare necesară vremurilor prezente?
Wim Wenders: Cred că, din ce în ce mai mult, oamenii se definesc prin singurătate şi sentimente de izolare şi, în prezent, tinerii cresc singuri, mult mai des decît în trecut. Declinul vieţii de familie sau al vieţii sociale, declinul comunicării sînt termeni ai prezentului, iar degradarea se desfăşoară extrem de rapid. Cînd eram copil, oamenii îşi vorbeau foarte mult, comunicau unii cu alţii incredibil de mult, în comparaţie cu ce se întîmplă acum. Oamenii sînt din ce în ce mai legaţi de maşini, ecrane, computere, comunicarea informală, cum este Internetul, şi este înfiorător modul în care cei chiar foarte tineri, de 12, 13 ani, îşi petrec nopţi întregi în faţa calculatorului încercînd, de fapt, să găsească ceva cu care să intre în contact sau cu care să rezoneze. Nu am cunoscut acest tip de singurătate sau, mai bine spus, de însingurare, în vremea copilăriei. M-am simţit de multe ori singur, dar nu pot compara genul de singurătate de care puştii din ziua de azi, realmente, suferă. Este o raritate să vezi copii care au încă părinţi în preajmă, sînt chiar excepţii. Însă filmele mele nu au ca temă centrală singurătatea, ci mai degrabă o dorinţă după altceva. Wings of Desire/ Der Himmel uber Berlin, poate mai mult decît oricare dintre celelalte filme, descoperă şi dezvoltă această temă, tînjirea după iubire şi dorinţa de a face orice pentru a o obţine. Foarte multe filme din ziua de azi încearcă acelaşi lucru, însă într-o perspectivă pesimistă. Filmele mele au finaluri destul de optimiste.
restul interviului aici:
http:// www.observatorcultural.ro/ FILM.-Am-devenit-un-mare-calato r-si-in-cele-din-urma-cineast* articleID_23919-articles_detai ls.html
sursa: https://www.facebook.com/LiviuMihaiu.ro?hc_location=stream
Wim Wenders: Cred că, din ce în ce mai mult, oamenii se definesc prin singurătate şi sentimente de izolare şi, în prezent, tinerii cresc singuri, mult mai des decît în trecut. Declinul vieţii de familie sau al vieţii sociale, declinul comunicării sînt termeni ai prezentului, iar degradarea se desfăşoară extrem de rapid. Cînd eram copil, oamenii îşi vorbeau foarte mult, comunicau unii cu alţii incredibil de mult, în comparaţie cu ce se întîmplă acum. Oamenii sînt din ce în ce mai legaţi de maşini, ecrane, computere, comunicarea informală, cum este Internetul, şi este înfiorător modul în care cei chiar foarte tineri, de 12, 13 ani, îşi petrec nopţi întregi în faţa calculatorului încercînd, de fapt, să găsească ceva cu care să intre în contact sau cu care să rezoneze. Nu am cunoscut acest tip de singurătate sau, mai bine spus, de însingurare, în vremea copilăriei. M-am simţit de multe ori singur, dar nu pot compara genul de singurătate de care puştii din ziua de azi, realmente, suferă. Este o raritate să vezi copii care au încă părinţi în preajmă, sînt chiar excepţii. Însă filmele mele nu au ca temă centrală singurătatea, ci mai degrabă o dorinţă după altceva. Wings of Desire/ Der Himmel uber Berlin, poate mai mult decît oricare dintre celelalte filme, descoperă şi dezvoltă această temă, tînjirea după iubire şi dorinţa de a face orice pentru a o obţine. Foarte multe filme din ziua de azi încearcă acelaşi lucru, însă într-o perspectivă pesimistă. Filmele mele au finaluri destul de optimiste.
restul interviului aici:
http://
sursa: https://www.facebook.com/LiviuMihaiu.ro?hc_location=stream
Der Himmel uber Berlin (Wings of Desire) |
marți, 13 august 2013
451 F. O metamorfoză necesară
FAHRENHEIT 451
Un film de François Truffaut
1966
O metamorfoză necesară
La începutul anilor
80 programele TVR ofereau din ce în ce mai puţine surprize. Nu exista pe
atunci, în acele vremuri cenuşii, nici internet şi nici alte „locuri de
pierzanie”. Bibliotecile deveniseră una din puţinele alternative la plictisul
cotidian. Aveam, cred, 12 ani, când într-o vineri seara (la TVR se difuzau
filme doar în serile de duminică, miercuri şi vineri) am văzut Fahrenheit 451. Atunci i-am descoperit
şi pe François Truffaut, şi pe Julie Christie şi pe Oscar Werner. Impactul
acelui film a fost copleşitor. Pe retină mi se întipărise puternic secvenţa în
care o femeie ce nu mai era chiar tânără, căreia poliţiştii-pompieri îi
descoperiseră sute de cărţi ascunse prin casă (fusese turnată de cineva la
Poliţie), se arunca pur şi simplu în mormanul de cărţi mistuite de flăcări.
Cărţile erau viaţa ei. În paradigma filmului (de „anticipaţie”, inspirat din
romanul S.F. scris de Ray Bradbury) cititul cărţilor era interzis,
„infractorii” erau aspru pedepsiţi, iar cărţile lor arse.
Plecarea lui Ray
Bradbury pe Câmpiile Elizee (la început de iunie 2012) mi-a
amintit, involuntar, de acest film. Nu mică mi-a fost bucuria, cu câţiva ani în
urmă, când am descoperit un scurt-metraj, foarte solid construit, ce părea o
replică „de actualitate” la atmosfera din Fahrenheit
451, la cuvintele lui Ray Bradbury: „You don’t have to burn books, to
destroy a culture. Just get people to stop reading them.”[1] În Zapping, o lume în care
nu se mai citeşte (dar nu pentru că a citi ori a deţine cărţi e interzis prin
lege, ci fiindcă „organul lecturii” s-a atrofiat în urma zapping-ului excesiv,
al accesării necontrolate de imagini de-a valma) nu mai este „de anticipaţie”
(cum era la Bradbury, la Truffaut), ci de maximă actualitate. Cărţile nu mai
sunt arse, pentru că babilonia din mass media oferă suficiente căi de
„distracţie”, de distragere a atenţiei de la lucrurile cu adevărat importante.
Ca
dascăl, m-am întrebat nu o dată cum să transmit mesajul din Fahrenheit 451 unor generaţii de elevi care sunt interesaţi
exclusiv de imagini (şi sunete) hip-hop,
hardcore, trash etc. Cum să-i mai citezi pe Miron Costin („Nu este mai frumoasă şi mai de preţ zăbavă decât cetitul cărţilor”), pe Giami
(„În singurătate, cartea e cel mai bun prieten, e făclia luminoasă a
cunoaşterii”), pe Lichtenberg („Cartea este o oglindă; dacă în ea priveşte o
maimuţă, nu poate să apară un apostol”), pe Kafka („Cartea este un topor care
să sfarme marele îngheţ din noi”), pe Dostoievski („Când văd cum oamenii în
jurul meu, neştiind ce să facă cu timpul lor liber inventează cele mai jalnice
ocupaţii şi distracţii, eu caut o carte şi-mi spun în sinea mea: acest lucru
mi-e suficient pentru o viaţă întreagă”) sau pe Espinel („Cartea e sfetnic
credincios, prieten ce nu linguşeşte, care înviorează mintea; învăţător
sufletesc ce ştie să stăpânească pornirile trupului, călăuză a vieţii cinstite
şi a morţii împăcate”) unei generaţii din care mulţi nu au citit nici măcar o
singură carte? Care nu ştie (deşi a ajuns în pragul bacalaureatului) să extragă
esenţa nu dintr-o carte întreagă, ci nici măcar dintr-un text de o pagină. Care
nu a deprins încă pasiunea lecturii, înnobilarea prin cuvântul scris.
Îmi amintesc de
secvenţele din Fahrenheit 451 în care
nişte personaje feminine urmăreau, pe un
fel de plasme de mari dimensiuni montate pe pereţi, emisiuni TV cu jocuri
interactive. Când se întâmpla să răspundă corect la întrebări (ce vizau cunoştinţe
elementare, pentru copii preşcolari), aceste personaje în toată firea erau de-a
dreptul extaziate de victoria lor. Şi mă gândesc la emisiunile „de cultură
generală” din grila televiziunilor, la emisiunile de tip karaoke, la focarele de imbecilizare din spaţiul media în general.
La ratingul lor mereu în creştere. Criza prin care trece cuvântul scris acum
cunoaşte o adâncime fără precedent. Şi totuşi, câtă vreme încă mai există
personaje care sunt gata să-şi sacrifice viaţa pentru o carte, preferând să
moară în flăcări decât să eşueze într-o existenţă searbădă, vegetală,
mecanicizată, nu e totul pierdut. Cu cât e mai mult rău în lume, cu cât lumea e
mai înnebunitoare, cu atât este mai necesară biblioteca. Pompierul umanizat din
Fahrenheit 451, care alege şi el să
se refugieze în pădurea populată de „dizidenţi” ce învăţau pe de rost cărţi
întregi, pentru a le transmite mai departe generaţiilor următoare, este un
reper: dintr-un fel de robot ce execută ordine şi arde biblioteci întregi, se
transformă – în urma întâlnirii cu o tânără care-i activează sensibilitatea
pentru lectură – într-un entuziast iubitor al cuvântului scris. Experienţa
metamorfozei sale nonconformiste merită cercetată, cunoscută, asumată.
[1] Nu trebuie să arzi cărţi ca să distrugi o
cultură. Trebuie doar să-i faci pe oameni să nu le mai citească.
Fragment din volumul Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului (Editura Theosis, Oradea, 2012)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)