Cu peste douăzeci de ani în urmă, profesorul
de fizică ne povestea cum elevii din alte timpuri se simţeau onoraţi atunci
când – pentru a-i nota – profesorii le cereau să spună ce ştiau ei mai bine.
Asta nu însemna defel că se fofilau, învăţând o singură lecţie. Se străduiau să
înveţe tot, însă dacă nu li se impunea un subiect anume, ci li se dădea
libertatea de a-şi alege subiectul, erau fericiţi că puteau vorbi despre ceea
ce le plăcea mai mult. „Pentru voi e o insultă să vă spună dascălul să vorbiţi
despre ce vă place.” Avea dreptate, până în 1989 entuziasmul scăzuse simţitor
de o parte şi de cealaltă a catedrei. Iar după 1989 situaţia din învăţământ s-a
deteriorat cu fiecare an. Şcoala în sine a devenit o corvoadă, mai ales după
generalizarea învăţământului de zece clase şi după supraîncărcarea programei
şcolare cu teorii matematice specializate, cu formule de fizică şi chimie pe
care (deşi nu le mai foloseai niciodată în viaţă) trebuia nu doar să le
cunoşti, ci şi să le aplici adecvat. Deja se făceau presiuni asupra
profesorilor să nu mai lase corigenţi, astfel că şcoala începea treptat-treptat
să fie condusă de … elevi. Dacă înainte părinţii
îşi muştruluiau odraslele pentru notele mici obţinute, iată că acum părinţii îi muştruluiesc pe dascăli
în faţa copiilor pentru notele mici cu care au îndrăznit să le streseze, vezi
Doamne, odraslele. (Atunci când dascălii nu au cedat blazării, când şi-au făcut
meseria şi au pretins din partea
elevilor rezultate.) Această realitate de „lume nouă”, în care
„nulităţile cresc”, este zugrăvită şi de Marin Preda în romanul său, Intrusul (din care s-a inspirat filmul Imposibila iubire). Faţă de ceea ce
trăim azi, timpurile acelea (nu ocolite de teroare, când delaţiunea era la
ordinea zilei) par o „epocă de aur”. Era prin anii 50-60, imediat după război
(şi în plin „război rece”), când universităţile se mutaseră underground, în temniţe (ca-n Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru de
Constantin Noica sau Jurnalul fericirii de
Nicolae Steinhardt), iar „în libertate” hărnicia şi competenţa (condiţii sine
qua non ale prosperităţii într-o lume normală,
democratică) fuseseră înlocuite cu aparenţele
devotamentului, diploma cu carnetul de partid, relaţiile umane normale cu o
putregăită floare a clevetirii.
De ani de zile bacalaureatul se ia prin fraudă
în România, iar elevii ştiu asta mai bine ca oricine. Anul acesta, când au fost
avertizaţi de ministrul Funeriu că nu vor mai fi lăsaţi să copieze, mulţi au
prevăzut ce se va întâmpla. Bacalaureatul 2011 (sesiunea din vară) a trecut, au
promovat – la nivel de ţară – sub 45% la sută (nota bene: în condiţiile în care nu la toate şcolile au fost
instalate camere video de supraveghere şi acolo unde ele lipseau procentul de
promovabilitate era aproape dublu), iar acum elevilor li se propune, de către
unele şcoli (unde nu a promovat nici măcar un singur elev), să vină peste vară
la meditaţii. Ca să recupereze, chipurile, într-o săptămână, ceea ce nu au
învăţat în patru ani de liceu şi în alţi patru de gimnaziu (pentru a nu mai
pune la socoteală ciclul primar): algebră, geometrie şi analiză matematică,
fizică şi chimie, biologie etc. De fapt, se face mult zgomot pentru nimic. Mare
minune să rămână în toamnă (la sesiunea a doua de bacalaureat) aceleaşi norme
stricte de control. Iar dacă exigenţele scad (cum e foarte probabil să se
întâmple, în ciuda declaraţiilor de la minister), nimic nu-i mai împiedică pe
elevi să fraudeze – împreună cu profesorii supraveghetori etc. – şi acest
bacalaureat. Şi uite-aşa, din nou se vor raporta procente de promovare mult de
peste 80%. Astfel, va fi bine pentru toată lumea: absolvenţii din acest an au
fentat, încă o dată, sistemul, iar cei care nu mai sunt elevi de mult, au toate
motivele să creadă că – în comparaţie cu anul, să zicem, 2041 – anul 2011 aparţine
unei alte „epoci de aur”. Gaudeamus!
Desen de Klara Tamas |