S-a mai săvârşit, la începutul anului 2013, un
mega-mit (local, carpatin). Sergiu Nicolaescu (inginer, regizor, director de
imagine, scenarist, actor, producător, politician ş.a.m.d.) a trecut la cele
veşnice. E posibil să-l fi descoperit în Osânda.
La cei opt ani pe care îi aveam atunci când am văzut întâia oară acest film, am
fost fascinat – recunosc – de senzaţionalul poveştii şi m-a îngrozit tragicul
final. În acordurile muzicii lui Tiberiu Olah (feat. Corul „Madrigal”) – i-am
descoperit pe Amza Pellea, Gheorghe Dinică, Ioana Pavelescu, Ernest Maftei, Mihai
Mereuţă ş.a.. De bună seamă că, nefiind precoce, a continuat să mă pasioneze, încă
o vreme, tot ceea ce făcea Sergiu Nicolaescu. De aceea nu am ezitat să văd, pe
marele sau micul ecran, Accident, Zile
fierbinţi, Revanşa, Pentru patrie, Mihai Viteazul, Nemuritorii, Dacii, Cu
mâinile curate, Ultimul cartuş, Ultima noapte de dragoste, Atunci i-am
condamnat pe toţi la moarte, Capcana mercenarilor, Duelul, Viraj periculos, Nea
Mărin miliardar, Întâlnirea, Ringul ş.a.. Cel mai tare m-a „prins” Revanşa (mai cu seamă datorită
ilustraţiei muzicale), pe care am tot văzut-o de vreo 30 de ori. Altfel spus, vreme
de cinci-şase ani, pentru copilul care am fost, Sergiu Nicolaescu era Actorul
şi Regizorul.
Pe la 12 ani, o vecină (profesoară de engleză,
familiarizată cu repertoriul cinematecilor) a încercat să-mi demoleze idolul:
„Sergiu Nicolaescu nu e actor!” Nici regizor nu era, după ea. Dar cine, atunci,
să fie vrednic de acest nume? Răspunsul aveam să-l descopăr treptat, răsfoind reviste
şi almanahuri Cinema, apoi cărţi de
specialitate. Şi, mai ales, descoperind Filme. Crucială avea să fie
descoperirea Concursului (regia: Dan
Piţa), când a fost difuzat de Televiziunea Belgrad. Până atunci văzusem şi alte
filme româneşti de referinţă (alături, se înţelege, de mult mai numeroasele
filme de propagandă sau populare): Proba
de microfon, Croaziera, Mere roşii, Casa dintre câmpuri, Semnul şarpelui,
Sfârşitul nopţii, Tănase Scatiu, Un om în loden, O lacrimă de fată. Începeam
să desluşesc sensuri secunde şi ceea ce se numeşte „limbajul cinematografic”, expresivitatea
unui cadru, a unui gest. Începeam să-i descopăr pe marii actori distribuiţi de
Sergiu Nicolaescu şi în alte ipostaze, în filme unde nu conta doar elementul
(piro)tehnic. Atunci, cred, avea să înceapă „slobozirea” mea de Sergiu
Nicolaescu. Şi împrietenirea cu filmul ca film, ca artă, ca poem, ca „sculptură
în timp”. Aşa m-am apropiat de multe din filmele lui Dan Piţa, Mircea Daneliuc,
Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Victor Iliu (pe Lucian Pintilie şi Mircea
Săucan aveam să-i descopăr mai târziu). Iar apoi, via televiziunea iugoslavă, de o serie de capodopere din „lumea
mare” prin care, în adolescenţă, am ajuns la Tarkovski, Mihalkov, Fellini,
Kurosawa, Bergman, Antonioni, Pasolini, Fosse, Buñuel, Wajda, Forman şi mulţi
alţii.
Filmele lui Sergiu Nicolaescu mi-au încântat
copilăria cinefiliei mele. A fost o perioadă în care, puşti fiind, îi admiram personajele,
acţiunea (şi muzica) din filme. Ar fi nedrept şi inutil să-l reneg acum. După
1990, filmele sale au fost în repetate rânduri difuzate la TV, transpuse în
format VHS, apoi DVD şi comercializate cu mai mult sau mai puţin succes, în
vreme ce – observă criticul de film Iulia Blaga – „adevăraţii cineaşti care au
făcut 4-5 filme chinuite sînt în continuare de nişă”[1].
Mai grav e că „există chiar public tînăr care prizează filmele lui Sergiu
Nicolaescu rupîndu-l de contextul epocii, luîndu-l ca pe un autor de filme
populare, fără a sesiza manipularea ale cărei victime sînt, aşa cum au fost şi
spectatorii din vremea respectivă”.
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească pe
Sergiu Nicolaescu. Peste timp, între cenuşa lui şi rămăşiţele pământeşti ale oricărui
alt cineast, artist, politician sau om pur şi simplu, prea multe diferenţe,
oricum nu vor fi. Asta în vreme ce sergiunicolaescumania, sub o formă sau alta,
va rămâne încă – în România – evergreen.
sursa: http://agenda.liternet.ro/articol/15969/Marian-Radulescu/Primul-idol-Sergiu-Nicolaescu.html
sursa: http://agenda.liternet.ro/articol/15969/Marian-Radulescu/Primul-idol-Sergiu-Nicolaescu.html
[1] Iulia Blaga se gândea, în primul rând, la
Mircea Săucan – vezi întreg textul din Dilema
Veche (VII, 2008), în numărul consacrat „Vechiului nostru cinema”.
Urna veselă bz Kamikaze |
Revanşa (1978), un film cu Sergiu Nicolaescu, Gheorghe Dinică şi Nuni Anestin |