Colegiul Tehnic ELECTROTIMIS Timişoara: 05/09/13

joi, 9 mai 2013

Frumoşii adolescenţi

nu speriaţi frumoşii-adolescenţi

chiar dacă nu-s, adeseori, decenţi

ei au în schimb ceva ce nimeni n-are

incandescent tărâmul de candoare

şi pot să inventeze fără risc

al lumii de la capăt obelisc

nu-i coborâţi, vă rog pe ţărna tare

din ale îndrăznelii lor planoare

ei sunt copiii veacului ce vine

prin ei, voi veţi privi cum se cuvine

coama planetei, formele-i virgine

nu-i coborâţi, vă rog, pe ţărna tare

din ale îndrăznelii lor planoare

(Lucian Avramescu)

Constantin Brancusi - Sărutul

Laudă iubirii

iubita mea, îndrăgostiţii sunt

averea ăstei lumi în legănare

chiar ce-i slab, nevolnic, fără gând

devine-o clipă visător şi mare

proprietăţi de cer imaginare

deschid atâtea inimi cenuşii

palizi bătrâni devin frumoşi copii

şi flăcări se aprind în înserare

săracul cel mai hăituit de tot

crescut la umbra spaimelor în floare

bogat devine, fericit şi tare

şi mări de aur traversează-not

iubita mea, atâta bogăţie

ai revărsat în mine dintr-o dată

că în odaia mea întunecată

rodeşte, lângă cer, viţa-de-vie

(Lucian Avramescu - Laudă iubirii)

Graffiti - Sărutul (Gustav Klimt)

Leonardo 2007 prj.

Povestea vizitei în Anglia (Plymouth), 2007, aici:
http://atelier.liternet.ro/articol/4987/Marian-Radulescu/Noi-in-Albion.html

Cadre didactice implicate în proiectul Leonardo - Plymouth, UK, 2007

Early Ireland

Decoraţiuni cu imagini din trecutul celtic al Irlandei pe pereţii din cabinetul de limbi moderne (205)

Broken Blossoms

Feedback de la un elev după vizionarea filmului Broken Blossoms / Muguri zdrobiţi (regia David W Griffith) la cinemateca 'Joc secund' organizată la librăria Humanitas, în 2005:

Ok, noi trebuia sa va trimitem un mic comentariu (daca pot spune asa) despre filmul pe care l-am vizionat joia trecuta.

Ce pot spune, sincer, dupa cum suna anul in care a fost facut (1919!), credeam ca voi adormi acolo, dar dupa ce am vizionat un mic documentar despre film, chiar la inceput, am devenit interesat de el si nu ma asteptam sa fie atat de bun.

De obicei parerea mea despre filmele mute era o parere care acum mi se pare total eronata, si anume ca sunt lipsite de imaginatie si plicticoase. Trebuie sa spun ca dupa ce am vazut acest film ma voi gandi de doua ori inainte sa fac aceasta afirmatie. Filmul in sine a fost unul foarte expresiv cu niste personaje in acelasi timp foarte reale dar si foarte imaginare. De ce spun asta, pai pentru ca din cate am reusit sa observ,fiecare trasatura, fie negativa fie pozitiva, a fost dusa la extrem. Spre exemplu inocenta fetei, prin simplele prim-planuri cu ea in care clipeste des din ochi. Iar gestul acela cu zambetul accentueaza si mai mult trasaturile ei, dar in acelasi timp ii arata si tristetea.

Pot afirma ca daca acest film ar fii fost unul color si nu alb-negru, nu cred ca ar fi avut accelasi impact. Cel putin asupra mea a avut un impact foarte puternic.

Ceea ce m-a impresionat in mod deosebit a fost momentul in care este luata fata tatalui furios si gata de bataie in prim-plan, fata sa este de o expresivitatae pe care nu am vazut-o in niciun film modern.

Se observa ca datorita lipsei de comunicare pe ecran (dialog ca in filmele de astazi) accentul a fost pus in special pe coloana sonora si pe trasaturile personajelor.

Ar mai fi multe de spus dar cred ca pot concluziona prin a spune ca mi-a placut chiar foarte mult si nu ma asteptam la asa ceva, a fost peste asteptari si astept cu nerabdare vizoinarea urmatorului film.

Broken Blossoms (regia David W Griffith, 1919)

http://agenda.liternet.ro/articol/9419/Marian-Radulescu/Frumoasa-si-bestia-Broken-Blossoms-or-The-Yellow-Man-and-the-Girl.html

A Little Romance

Într-o secvenţă din A Little Romance, Lauren şi Daniel (doi adolescenţi cu IQ peste medie, familiarizaţi cu filosofia lui Heidegger) ies, dezgustaţi, dintr-un cinematograf parizian profilat pe proiecţii de filme porno (în care proiecţionist este tatăl micuţului pervers Laundet, amicul lui Daniel). Nu din concepţii puritane, ci din cuminţenie şi dintr-o nepervertită curăţie sufletească. Dintr-un sentiment de ruşine. ("E atât de frumoasă. De ce face asta?" se întreabă Lauren, după primele secunde, văzând-o pe starleta de pe ecran. Daniel: "Ce o pune să facă?") Ajunseseră acolo (unde au fost "trataţi ca adulţii") pentru că n-au putut să-şi dovedească vârsta casierei când au vrut să intre la un film interzis celor sub 13 ani ("pentru câteva secunde în care se vede fundul gol al doamnei Dunaway" - explică Daniel).

Lauren plânge. Ca şi în cazul lui Daniel, ochii ei nu mai "văzuseră deşertăciuni" şi nu cunoşteau "slobozenia care omoară sufletele". Printre lacrimi, Lauren (Diane Lane) - schimbând subiectul - tocmai despre suflet îi vorbeşte lui Daniel (Thelonius Bernard): "Mă gândeam că poate, cu foarte mulţi ani în urmă, pe timpul faraonilor sau al lui Ludovic al XIII-lea, a existat cineva făcut anume pentru mine. Dacă ne gândim că sentimentele de iubire încep cam pe la vârsta de 10 ani şi dacă omul trăieşte, să zicem, până la 70, ce şanse ar fi să îţi fie contemporan..." Daniel: "Şi eu m-am gândit la fel. Adică, chiar dacă femeia perfectă pentru mine ar trăi în zilele noastre, ce şanse aş avea s-o întâlnesc dacă eu locuiesc într-o suburbie a Parisului, iar ea ar fi în India, California sau în Brazilia?"

Tâlcul acestei secvenţe cu iz filocalic (şi, poate, chiar al întregului film) îl aflăm la Constantin Noica: "Am găsit încă un om de care mă pot despărţi. Căci un om plin, bogat, valabil, e unul căruia printr-un cuvânt îi poţi spune nespus de mult. Vă strângeţi mâna, vă uitaţi unul în ochii altuia şi s-a întâmplat ceva. E un pact între voi: acum ne putem despărţi. Căci orice v-ar despărţi de acum înainte, sunteţi doi oameni care s-au întâlnit. Ăsta e esenţialul: să te întâlneşti cu celălalt. De altfel e şi cea mai frumoasă declaraţie de dragoste: Simt că te pot părăsi. Te iubesc atât de mult încât s-a împlinit ceva în mine şi acum te pot părăsi."

Memoria involuntară reţine cu exactitate: la premiera din 1980, am evitat filmul Mica romanţă. În traducerea românească, titlul - un false friend care-mi întreţinea prejudecata - mă trimitea pe o pistă greşită. Credeam că o să dau peste o melodramă cu iz de romanţă (gen muzical difuzat în exces de media românească a acelor ani), neştiind că sintagma A Little Romance (titlul original) însemna cu totul altceva. După câteva luni am văzut, totuşi, filmul şi aveam să descopăr că pur şi simplu e vorba despre puţin romantism, într-o vreme când "reputaţia multor metropole occidentale este compromisă, aerul e poluat, filmul porno face modă, lectura - gimnastica minţii - a pierdut îngrijorător la puncte în faţa imaginilor servite en gros de micul ecran, oraşele şi-au pierdut poezia şi locul junglei este astăzi pe asfalt" (Adina Darian). Regizorul George Roy Hill - scria tot Adina Darian, în cronica sa din revista Cinema (nr. 10/1980) - "nu neagă toate acestea, ci refuză să vadă jumătatea goală a paharului". Pentru că, deşi "jungla" există, el rămâne poet în mijlocul ei: poetul "copilăriei citadine", al "săruturilor furate în staţiile de metrou la ore neaglomerate", al "imaginaţiei hrănite de filme, chiar de filme cuhors la loi dar din care cei buni iau ce-i bun, cu computere în slujba romanţei, cu hoţi de buzunare la pensie mai degrabă un fel de călugari Lorenzo (un Sir Laurence Olivier mereu întrecut doar de el însuşi) reintrând în activitate de dragul iubirii".

Mica romanţă surprinde iubirea la 13 ani, aşa cum o descoperă doi copii de la sfârşitul anilor '70, pentru că "lumea, ne asigură George Roy Hill, nu va duce nicicând lipsă de Romeo şi Julieta, de candoarea, de puritatea şi de patima lor" (Adina Darian).

sursa: http://agenda.liternet.ro/articol/14353/Marian-Radulescu/Iubirea-cea-mare-A-Little-Romance.html

Apocalipsul, acum

Deunăzi, un simpatic elev de-al meu de clasa a XI-a îmi spunea că abia aşteaptă vacanţa mare pentru că s-a săturat de şcoală. I-am atras atunci atenţia că s-ar cuveni să folosească alt cuvânt, altă sintagmă. Căci nu se referea la şcoală (adică: studiu, învăţare, disciplină, ascultare, educaţie întru înţelepţire şi deprinderea dreptei socotinţe), ci la drumul spre clădirea numită şcoală, precum şi la timpul pierdut adesea faţă cu dascăli blazaţi sau lipsiţi total de orice chemare pedagogică. Ori asta e cu totul altceva. Pentru că e absurd să te saturi de ceva ce nici măcar nu ai început să cunoşti. Iar elevii de azi (cu puţine excepţii, desigur) nu au pus încă un început bun la studiu, învăţare, educare etc. E foarte adevărat (şi de aceea nu îi consider pe ei principalii vinovaţi) că şi specia profesorului (bun pedagog, iubitor de copii, gata să explice, să deschidă mintea învăţăceilor) este pe cale de dispariţie, nu doar a elevului (silitor, conştiincios, sârguincios). Ce să mai spunem atunci de specia părinţilor, care fie sunt divorţaţi, fie sunt plecaţi în străinătate (şi copiii sunt lăsaţi în grija bunicilor, a mătuşilor, fraţilor mai mari sau a cui s-o mai nimeri), fie nu-i interesează de soarta propriilor odrasle... Foarte rar - din ce în ce mai rar - îmi e dat să întâlnesc elevi la care să simt lucrarea părinţilor, grija lor pentru a-şi cizela şi cultiva copiii. Sau munca dascălilor din clasele primare şi gimnaziale. (De aceea da, subscriu şi eu: există semne că sfârşitul lumii e aproape - asta apropo şi de extrem de eficienta bombă mediatică prin care s-a "profeţit" Apocalipsa pe 21 mai 2011. E suficient să deschizi televizorul, să vezi cum a decăzut sistemul educaţional de la şcoala primară până la universităţi. Şi te apuca groaza de viitor.)

Nu pot uita întâlnirea crucială cu Inginerul, de la mijlocul anilor '80. Terminase liceul înainte de instaurarea "democraţiei populare" (1944) şi a sovietizării ţării. Bacalaureatul consta în vreo zece probe, la toate probele orale (matematică, fizică, istorie etc.) putea asista cine dorea. Când am văzut prima oară Glissando (secvenţa flash-back în care personajul principal retrăieşte emoţiile examenului de admitere la liceu) mi-am amintit de cuvintele Inginerului. Acesta mă tot întreba ce cărţi am mai citit. Pe atunci nu se născuse în mine dragostea pentru literatură (el avea să mi-o activeze şi, de asemenea, să îmi pregătească sufletul pentru întâlnirea cu muzica clasică) şi citeam foarte puţin. Fusesem exclusiv orbit de filme, filme, filme. Iar el îmi povestea de vacanţele sale de vară când mergea la câmp cu o valiză de cărţi. Pe care le citea din proprie iniţiativă. Din păcate însă pasiunea sa pentru literatură, pentru artă şi frumos nu s-a întâlnit cu mirarea şi emoţia pricinuite de trăirea liturgică. Ca mulţi intelectuali ("iluminaţi" nu atât de lumina Taborului, ci de gândirea enciclopedică a iluminiştilor), era ateu. Cel puţin aşa se definea. Curios că în această privinţă nu a reuşit să mă convingă - Dostoievski mă acaparase deja nu datorită subtilităţilor sale psihologice (cum pretindea Inginerul), ci pentru felul în care a pus în cuvinte tragedia omului care s-a rupt de Dumnezeu, de Biserică. Este exact tema principală a filmului pe care tocmai îl văzusem (şi care mă obseda încă de la începuturile adolescenţei): Stalker / Călăuza.

Ei bine, pentru cei care-şi fac dumnezei din "cultura omenirii" sau din puritanismul moralei creştine (într-una sau alta din formele sale) este extrem de greu (ba chiar cu neputinţă) să-i convingi de adevărata chemare a omului: îmbisericirea minţii. Chiar de curând m-am confruntat cu ambele variante de "liberă cugetare". Jiri Menzel, cunoscutul regizor ceh (Trenuri strict supravegheate, Ciocârlii pe sârmă, Sătucul meu drag, L-am servit pe regele Angliei ş.a.) răspunde întrebărilor lui Cristian Tudor Popescu, pedalând pe relaţia dintre ortodoxie şi totalitarism (în Europa de Est), dintre ortodoxie şi corupţie (şi starea de indiferenţă generală), lăudând în acelaşi timp civilizaţia papistă şi mai ales ordinea şi disciplina ţărilor nordice (majoritar protestante, spune el). Mult mai cinstit ar fi fost poate să constate doar starea de indiferenţă generală din România, fără a pune în cârca învăţăturii creştin-ortodoxe (aşa, după ureche) tot ce merge anapoda în societatea românească de la începutul mileniului trei. Dar pentru asta ar fi trebuit ca simpaticul regizor ceh şi, deopotrivă, încrâncenatul ziarist care i-a luat interviul, să aibă habar de ceea ce contestă. Nu are, niciunul nici celălalt. La fel ca elevul meu care spune că-i sătul de şcoală, când el de fapt (asemenea multor colegi de-ai săi) nu a ajuns încă să simtă truda studiului, a lecturii, a învăţării. Pe de altă parte, o cunoştinţă de-a noastră ne-a dat de ştire că în ultima vreme nu a citit decât Biblia şi că foarte curând va deveni adventistă. Şi în cazul ei îşi spune cuvântul foamea de "clarificare" legalistă cu "împărăţia spiritului", de "iertare de păcate" - privilegii de care va fi fost asigurată numaidecât de "binefăcătorii" care au convins-o să se "pocăiască". Pe fondul unei ignoranţe totale, evident, în ceea ce priveşte îndatoririle omului îmbisericit prin Botez. Şi ajungem iar la Dostoievski (teologul, nu psihologul):

Omul nu poate trăi fără să îngenuncheze;
el n-ar putea suporta aceasta, nu, n-ar fi în stare;
când îl reneagă pe Dumnezeu, el îngenunchează în schimb
înaintea unui idol de lemn, de aur, ori închipuit.

Nu, toate acestea nu sunt (nu ar trebui să fie) pricini de mirare. Nici graba cu care elevii declară că urăsc şcoala (înainte de a învăţa ce înseamnă şcoală, studiu, profesori entuziaşti), nici graba cu care Jiri Menzel arată cu degetul spre învăţătura creştin ortodoxă (principalul vinovat al înapoierii Europei de Est, crede el şi nu numai el), nici graba cu care oameni din imediata noastră apropiere întăresc rândurile creştinilor certaţi cu Biserica şi înregimentaţi în asociaţii, denominaţii, secte etc. (Pentru câtă vreme şi cu ce urmări va rămâne de văzut.) Vrednică pricină de mirare, în veacul nostru înnebunitor şi al tuturor libertăţilor ("rinocerizărilor") posibile, este încăpăţânarea de a-ţi mărturisi credinţa în context liturgic, nu după cum te taie capul. De a cinsti icoanele şi de a te abţine de la judecarea lor după "logica" vremurilor "noi". Pentru că nu Dumnezeu este minunea, ci omul care (asemenea personajului principal din Rinocerii lui Eugen Ionescu) nu vrea decât şi numai acest lucru: să rămână om până la capăt.

sursa: http://atelier.liternet.ro/articol/10215/Marian-Radulescu/Apocalypse-now.html

Proiect Franţa, 2006

Nu speriaţi frumoşii adolescenţi

21 iunie cea mai lungă zi a anului. După care, pe nesimţite, noaptea va recâştiga teren, pregătind lumea, de două mii de ani, pentru praznicul de iarnă ce cade la câteva zile după ziua cea mai scurtă din an: Naşterea Domnului.

Căldură mare. Elevii mei, câţi mai sunt risipiţi prin clasele tot mai goale, se plâng - pe bună dreptate - de caniculă. Unul dintre ei mă întreabă dacă într-adevăr este neregulamentar să vină la şcoală în pantaloni scurţi. În pauza următoare zăresc, pe coridor, următoarea scenă: o profesoară face observaţie unor elevi pentru că - în aceste zile extrem de călduroase - au îndrăznit să vină la şcoală în pantaloni scurţi. Întrebarea adresată de elevul meu mi se pare aproape comică. Într-o şcoală (şi, largo sensu, într-un sistem de învăţământ şi chiar într-o ţară) unde încălcarea oricăror reguli a devenit singura regulă respectată cu religiozitate mi se pare caraghios să te legi de un biet articol din regulamentul şcolar de ordine interioară. Încă o dată înclin să dau dreptate elevilor.

La fel ca într-una din zilele trecute, când un băiat din ultima clasă de liceu mi-a spus că i se pare nedrept ceea ce s-a întâmplat la bacalaureatul de anul trecut, când promovabilitatea, la nivelul întregii ţări, a fost neaşteptat de scăzută. Este nedrept, spunea el, să fie atât de severi cu noi după 12 ani în care nu ne-au pretins, cu aceeaşi rigoare, să învăţăm. Şi are dreptate. În mediul rural (unde acest copil a făcut primele opt clase) notele se cam dau, cum se spune în argoul elevilor, "din burtă". Şi, nota bene, sunt note de excelenţă. Foile matricole ale noilor veniţi la liceu (majoritatea din mediul rural) sunt pline de 8, 9 şi 10. Asta în vreme ce rezultatele la examenul de admitere sunt mediocre şi submediocre. În cele mai multe cazuri, astfel de copii nu apucă să fie nici măcar alfabetizaţi cum trebuie (la materiile de bază), darmite să priceapă ceva din sofisticata materie de liceu (literatura română, alte materii umaniste, matematică, fizică, chimie ş.a.).

Recent, pe când făceam prezenţa, am schimbat câteva vorbe cu o elevă de-a mea din clasa a X-a. Deşi inteligenţa ei este peste medie, a lipsit mai tot anul şcolar - şi nu doar la materia mea. M-am uitat la rubrica ei din catalog şi am văzut că are note de trecere la fiecare materie. Am felicitat-o că a reuşit să-i păcălească pe profesori, că - în ciuda nepermis de multelor absenţe (nemotivate, dar motivate până la urmă "din burtă" ca să se evite exmatricularea) - va promova. Bravo, i-am zis ironic, spune-le părinţilor tăi să te pupe-n frunte că ţi-a ieşit figura. "De parcă i-ar interesa!..." a fost replica ei. Şi iar mi-am spus că elevii au dreptate. În condiţiile în care familia nu e (şi poate că n-a fost niciodată) familie pentru un copil, cu mama sau tata plecaţi mereu de acasă (sau divorţaţi sau la muncă în străinătate sau pur şi simplu indiferenţi faţă de soarta odraslelor), cu profesori apatici sau fără tact, ce - din o mie de motive - nu reuşesc să se facă îndrăgiţi de elevi, cu o gaşcă de prieteni (aşa-zisul anturaj) gata să corupă în sufletul copilului şi ultima redută de neprihănire, e absurd să dai vina pe elevi. Elevul - fără a dori să-l absolv chiar de orice vinovăţie - este, după socotinţa mea, ultimul vinovat. Chiar aşa: pentru ce l-am socoti vinovat? Pentru că nu a învăţat, până la vârsta bacalaureatului, să discearnă între bine şi rău? Pentru că nu se simte iubit, ci - la vârsta ingrată a adolescenţei, când are mai mare nevoie de ocrotire, de îndrumare, de iubire - e tratat de toţi cu indiferenţă sau ostilitate? Pentru că nu a învăţat, ca autodidact, ce înseamnă studiul individual, după cele opt ore zilnice de curs de la şcoală? Pentru că nu ştie să aleagă bruma de frumuseţe din puhoiul de imagini şi sunete stereotipe, din supradoza de urâţenie furnizată zilnic de mass media? Pentru că nu ştie să se apere împotriva falselor modele, a falşilor prieteni, a falşilor educatori, a falselor învăţături?

Există un stadiu al destrămării sufleteşti (al pervertirii, al dezintegrării fiinţei omeneşti) de care, după ce l-ai atins, numai o voinţă de fier şi Cel Atotmilostiv te mai pot izbăvi. Este chiar stadiul în care - dacă am fi cinstiţi cu noi înşine - am ajuns, nu o dată, şi noi: părinţi, elevi, dascăli, politicieni. Prin urmare, de fiecare dintre noi depinde să se angajeze sau nu în marea, singura aventură ce merită asumată până la capăt: aceea de aflare a mărgăritarului de mare preţ - dreapta socotinţă - în labirintul atâtor iluzii.

sursa: http://atelier.liternet.ro/articol/12064/Marian-Radulescu/Nu-speriati-frumosii-adolescenti.html

Mihai, Silviu, Victor - 2006

Domnului profesor, cu dragoste

Interviul acordat Eugeniei Vodă, în 1996, pentru emisiunea TV Planeta Cinema, de către actriţaRodica Tapalagă (1939 - 2010) confirmă preferinţa acesteia pentru "traseele individuale" şi refuzul de a se alătura "evoluţiilor de grup". A urât - spune distinsa actriţă - instituţiile care "vor binele actorilor", care "creează păreri". Nu a putut şi nu a vrut niciodată să facă curte cui trebuie. De aceea a fost distribuită cu parcimonie în teatru şi, mai ales, în film. Dar nu dorea să se-nţeleagă că - datorită principiilor ei de viaţă - este mai corectă, mai cinstită decât alţi actori. Toată zbaterea unui artist este - spune ea - gratuită, nu se poate cuantifica. Plecarea Rodicăi Tapalagă, la sfârşitul lui decembrie 2010, spre Câmpiile Elizee mi-a reamintit că Teatrul cel Mare este mai bogat cu un suflet acum. Aşa cum teatrul rămas, încă o vreme, pe pământ, e din ce în ce mai sărac în personalităţi, în "monştri sacri". Personalitatea celei care a fost "artista" în episodul al doilea al Ardelenilor (sau Zoe în versiunea scenică din 1972 a lui Liviu Ciulei) poate fi, pentru cine vrea să priceapă, un "volant", o "călăuză" într-o lume înnebunitoare. Schimbând puţin perspectiva, dinspre teatru spre învăţământ, mai precis spre forma de învăţământ liceal pe care o cunosc, aş putea spune că e nevoie şi aici (ca pretutindeni, cred) să fii tu însuţi, să crezi în drumul tău, în "traseul tău individual", să rezişti cântecelor de sirene şi "evoluţiilor în grup".

Care ar fi cântecele de sirene care ar ademeni un dascăl? Unul, sigur, e părerea exagerată despre sine (ce ar putea fi însă temperată, dacă - în loc să se enerveze - s-ar gândi la "lucrurile de pe urmă", la suflet, iar nu la trup). Altul e haosul generalizat din sistemul de învăţământ. Iar acesta duce foarte uşor la indiferenţă - faţă de profesie, faţă de elevi, faţă de sine în ultimă instanţă. Elevii, la rândul lor, sunt - întotdeauna am simţit asta - cel mai puţinvinovaţi. Ei sunt victimele de care, mărturisesc, îmi pare cel mai rău. Adesea rămaşi fără o parte din familie, cresc "de capul lor" şi - conştient sau nu - se autodistrug. Aici, pun umărul, e drept, o groază de factori (ordinea e aleatorie): mass media de care nu ştiu (pentru că nu i-a învăţat nimeni) să se ferească, fiind manipulaţi de ritmuri şi filme drăceşti (ori sentimental-pietiste), anturajul pe care adesea nu se pricep să-l selecteze (după care criterii?), substanţele mai mult sau mai puţin halucinogene pe care, în ultimii ani, le pot cumpăra fără oprelişti. Plus familia de acasă (cât a mai rămas din ea) şi familia de la şcoală, a "formatorilor" şi a "modelatorilor de caractere" (dascălii). Numai că, deopotrivă acasă şi la şcoală, elevii au parte de "morală", de mustrare şi dojenire în doze mult peste limitele răbdării lor. De unde şi reacţia lor de respingere en gros a generaţiei părinţilor şi profesorilor. Iar tupeul pe care-l afişează la clasă "schimbul de mâine" al ţării stârneşte (cum îmi spunea deunăzi o colegă profesoară) un reflex - condiţionat, pavlovian - de tip Tourette în rândul celor de la catedră: enervare, dispreţ, silă. Când ei, elevii, cele mai nenorocite victime (ale familiei lor adesea, ale sistemului de învăţământ fără nicio noimă, ale "evoluţiilor de grup" dictate de anturajul în care, ca oile, se înregimentează), au nevoie - chiar dacă nu-şi dau seama de asta - de milă. De com-pătimire.

Nu, un dascăl nu oferă - doar fiindcă este posesorul unei diplome - o garanţie de înţelepţire pentru un elev. Şi asta pentru că, la fel ca tot omul, are şi el nervi. Care nu mai sunt (dacă vor fi fost cândva) de oţel. Prin urmare, înţelepţirea aceea pe care, zice-se, un dascăl ar putea s-o transmită - ca pe o torţă aprinsă - mai departe generaţiilor de elevi este şi ea condiţionată de capacitatea profesorului de a se redefini, de a-şi poliza orgoliul şi de a şti să se smerească în urma conflictelor avute cu învăţăceii săi. Toată zbaterea lui este, ca şi a actorului (cum spunea Rodica Tapalagă), gratuită. Este, da, un joc de felul "care pe care". Cine câştigă? Omul. Dascălul care izbuteşte să rămână om (să nu se "rinocerizeze"). Dar şi, eventual, copilul-elev care ajunge, doar-doar, să-şi vadă greşeala. Să înceapă, cum ar veni, marea aventură a vieţii (şi singura care contează): metanoia, adică venirea în fire. Abia atunci ar putea spune, asemenea elevilor din filmul To Sir, with Love, "Domnului profesor, cu dragoste".

sursa: http://atelier.liternet.ro/articol/10870/Marian-Radulescu/Domnului-profesor-cu-dragoste.html