Povestea lui Victor

VICTOR GOANŢĂ mi-a fost elev în toţi cei patru ani de liceu. Este primul din foştii mei elevi, actuali prieteni de facebook, de la care – următor rugăminţii mele de a se destăinui - am primit câteva rânduri despre anii de liceu. Peste ani (au trecut şapte ani de la absolvire), Victor îmi pare la fel de sensibil:

Victor Goanţă (dreapta) & Radu Răzvan (stînga)

Victor Goanţă (promoţia 2006): "Am sa va povestesc in cateva randuri despre viata in Liceul Electrotimis, asa cum am trait-o eu in anii de liceu, 2002-2006. Cu toate ca avea reputatia unui liceu mai de cartier, am prins niste ani si niste generatii de copii linistiti. Desigur ca existau si unii mai smecheri dar in general atmosfera de colegialitate, de fraternitate domina; cel putin la cei din anul meu.

Eram 4 clase, dupa clasa a 10-a am fost impartiti pe specialitati si asta a fost un lucru bun caci ne-am mai amestecat, am format legaturi noi intre noi, fapt de care o clasa care este compacta de la inceput pana la sfarsit nu se bucura. Imi amintesc de multe dimineti ploioase in care ne copiam temele la matematica cu caietele pe caloriferele coridoarelor...eram ca la facultate in fiecare ora fiecare clasa se muta in alta sala unde avea ora. La inceput imi displacea lucrul asta, dar mai tarziu incepea sa imi placa plimbareala asta prin scoala, evident insotita de pauza de tigara in curtea scolii.
Curtea scolii, asa cum o stiu eu, avea un parc mare cu bancute unde ne adunam, vara mai ales, si jucam cruce postiint tigari si sticle de suc si uneori sandviciuri, chipsuri si altele. Glumele, mistourile si distractia era la ordinea zilei, mai ales vara.
Iarna...teribila, primii 2 ani din liceu scoala se incalzea cu pacura si dadeau caldura doar 2 ore pe zi...Era un frig si o atmosfera gri, trista, chiar te simteai intr-un liceu de la periferie...Trist, dar s-a remediat.
Nu am sa imi uit profesorii de matematica. La inceput l-am avut pe dl. Simiantu. Cand el intra in clasa, nu se auzea nici musca; toti, dar absolut toti, gaseau ceva al naibii de interesant in caietele de pe banca. Mergea domn profesor pana la tabla, scria un exercitiu,  iar apoi se punea in ultima banca si corecta lucrari de control Niciodata nu am facut galagie la orele cu el. Desi omul ala niciodata nu a urlat la noi, avea o fire impunatoare, stia sa ne impuna un respect profund. Sau poate era frica? Cine stie?
Apoi am avut-o pe doamna Bulz Delzeg Adriana, o profesoara de la care am inceput sa inteleg cu ce se mananca matematica...and not a moment too soon caci cu ea am facut mate in clasa a 11-a si a 12-a. Avea un stil jucaus de a ne provoca sa ne gandim si sa ne capitveze. Iar cand era vreun exercitiu la care ne uitam toti ca trazniti, ne spunea: “Ziceti copii, cum facem exercitiul asta? Hai, ziceti: Nu stim.” La care noi replicam: “Nu stim...” Si adauga: “Hai sa vedem…” Si ieseam pe rand la tabla si faceam fiecare cate putin din el. …

Orele de chimie erau amuzante, mai ales ca nu intelegeam nimic din ele...Domnu’ Sarbu, Dumnezeu sa il odihneasca (am inteles ca a facut marea trecere), era cel mai amuzant om. Intra in clasa cu zambetul pe buze mereu, chiar cand ne gasea in galagie si debandada maxima. Si, zambind cu gura pana la urechi, zicea: “Ce bucurosi si galagiosi sunteti voi azi…Inseamna ca sunteti pregatiti. Ia scoateti o foaie de hartie.” Ne trantea cateva probleme de ne uitam unii la altii si el se distra si zicea: “Hai scrieti, doar erati bucurosi si pregatiti!...” Ne umplea de 2 si 3. Alta data nu se mai repeta...pana semestrul viitor cand uitam patania si trebuia sa ne aduca aminte.
Orele de limba si literatura romana erau orele in care vedeam cum doamna diriginta Ursuleac se chinuia sa ne faca sa apreciem o literatura care pe prea putini dintre noi ii interesa. Vazand si constientizand asta reusea macar sa ne motiveze cu faptul ca vom avea in curand Bac-ul si ne va fi util.
La orele de engleza, dl. Radulescu ne povestea cu pasiune despre lectile care cuprindeau si istorie, in general istoria Angliei sau diversele teme pe care manualul de engleza il trata, fara sa omita partea de gramatica. Cela mai faine lucrari de control...Puntaj maxim 60 de puncte! Fara puncte din oficiu. Restul de 40 de puncte care iti alcatuiau nota erau alcatuite din actvitate la clasa, si referate...ah...referatele erau sursa mea de bani caci de regula cand era vorba de referate eu aveam vreo 5 sau 6 clienti. Lucram un weekend intreg sa le fac diferite, asta pe langa al meu...dar faceam bani de iesit in weekend-ul urmator. Evident ca domn profesor s-a prins ca eu le faceam, la final de clasa a 12-a mi-a recunoscut in fata clasei asta...De ce ma lasa sa le fac? Cine stie, probabil ca avea speranta ca imi exersez engleza...sau poate nu dorea sa imi strice business-ul...Cine stie?
Si orele de sport...toti ne amintim cu placere de scurtele ore de sport in care ne jucam baschet sau fotbal, dar ne amintim si cu neplacere cand trebuia sa dam norme obligatorii ca sa ne puna note.
Iar orele de practica...Numai Dumnezeu stie cata distractie si voie buna era...Radeam cu maistrii, ne mai aratau diverse, mai desfaceam te miri ce prize si instalatii electrice, le faceam bucati si alte astfel de munci. Evident ca daca existau leduri sau alte beculete, intrerupatoare sau te miri ce diode, le faceam disparute prin buzunare, ca doar suntem romani si nu doream sa ne facem de ras renumele.
A fost frumos. Am inteles ca nu mai e chiar asa de frumos acum, din pacate…"

Victor & colegii 

Generation

„Critică generaţia noastă, dar uită că ei sunt cei care au crescut-o aşa...”

Bufniţa din dărâmături

Într-o biserică din judeţ, aflu dintr-un buletin de ştiri, câţiva hoţi au încercat să fure clopotul. Pentru că era prea greu, l-au lăsat baltă şi apoi şi-au văzut de treabă. Probabil s-au apucat să caute o pradă mai uşoară. Foto-reporterul a surprins câteva cadre din biserică. O biserică ortodoxă... tipică. Adică se vedeau atârnate pe catapeteasmă toată gama de "reprezentări populare" stridente, în culori pestriţe, decupate parcă dintr-un basm oriental. Şi, apropo de Orient, pe jos se puteau zări nelipsitele carpete şi covoare persane. La fel de înflorate, de kitschoase. Totul, în acel lăcaş, era uniform. O deplină unitate de gust (sau, mă rog, de lipsă de gust) ce flatează plebea. Sau pe oricine îşi trage "seva credinţei" din gesturi şi culori lacrimogene, sentimentale: un Isus (sic!) purtând coroana de spini pe cap şi având picături de sânge pe frunte, alt Isus (sic!) arătând cu deştu' spre pieptul transparent, prin care, în stânga, se vede o inimă sângerândă, înconjurată de spini, o Precistă căzută-n rugăciune şi privind fix spre cer etc. etc. etc.

Asta să fie oare "perspectiva evanghelică" a Tradiţiei, ăsta să fie oare canonul (iar nu "stilul", cum se întâmplă în Apus) care, zice-se, defineşte totul în "Biserica  Dreptmăritoare"? Aşa să arate oare "începutul Împărăţiei viitoare": ca un bazar fără nicio noimă de reprezentări pietiste, care mai de care mai edulcorate? Şi când te gândeşti că la ţară sau în oraşele mici numai aşa ceva întâlneşti, n-ai nicio alternativă... Cum să nu aibă atunci dreptate cei ce spun că în biserică - spaţiu, prin excelenţă, al mărturisirii, al transparenţei, al comuniunii - "ţi se deschid porii", căci - mai mult decât oriunde altundeva - eşti, cum ar veni, pregătit de primire. Şi nu ţi-e tot una să primeşti o "artă sfântă ce ajunge la formele invizibilului, la viaţa formelor liturgice" sau o "înfloritură sufletească, gest dramatic şi poză" (Paul Evdokimov) pe care ţi le-a pregătit (cu un efort demn de o cauză mai bună) "evlavia populară". Ori această estetică narativă, anecdotică, se află expusă le vedere în biserici prin îngăduinţa (şi, nu de puţine ori, la îndemnul) preoţilor-parohi şi a mai marilor acestora.

În ceea ce mă priveşte, cred în continuare că există (chiar dacă e greu de găsit) Frumuseţea aceea restauratoare şi hrănitoare pentru suflet, care - spunea autorul Karamazovilor - va mântui omenirea. Cred că poate fi de găsit şi în biserici. Puţinele, foarte puţinele, lăcaşuri de cult - adevărate "daruri ale Bisericii către ochiul uman" (Leonid Uspenski) - care nu au cedat în faţa spiritului popular şi dictaturii vulgului stau mărturie că nu e totul pierdut. Că "înjosirea transcendenţei divine până la nivelul concepţiilor noastre omeneşti" (amplificată abuziv de la Renaştere încoace) nu este totală. Că arta sacră ortodoxă ("expresie vizuală a dogmei transfigurării"), un fel de "bufniţă din dărâmături", nu a murit.

sursa: http://atelier.liternet.ro/articol/10434/Marian-Radulescu/Bufnita-din-daramaturi.html

All right

"Socrates şi Platon au dreptate: tot ceea ce face omul este bine, pentru că omul face doar ceea ce pare bun (folositor) pentru el, potrivit inteligenţei sale, standardelor propriei sale gîndiri." Friedrich Nietzsche

Friedrich Nietzsche

Thank you for the music

Despre muzică – adevărata „limbă universală” – s-a spus că este „aidoma sufletului” (Pavlov), „cântecul de lebădă al oricărei culturi” (Nietzsche), „spirit care are nevoie de ritm, materie care se poate lipsi de spaţiu” (Heine), „însăşi poezia” (Vecchi), „limba pasiunii” (Wagner), „migraţia sufletului prin sunet” (Proust), „poezie a aerului” (Jean Paul), „domeniul demonilor, artă creştină la modul negativ” (Thomas Mann), „după tăcere, este singura artă ce se poate apropia de exprimarea a ceea ce este inexprimabil” (Huxley). Beethoven situa muzica deasupra oricărei înţelepciuni şi filosofii şi credea că cine reuşeşte să pătrundă sensul muzicii sale „va fi eliberat de toată mizeria în care se târăsc ceilalţi oameni”. Există oare o cheie de acces la universul muzicii contemporane? Dar o „cruce” a universului artistic modern – căci despre asta e vorba?

În prima parte a veacului XX, Aldous Huxley (în Point Conterpoint) avertiza că „nimic nu egalează arta modernă când e vorba de a steriliza viaţa”. Mihail Ralea credea că arta modernă este un „cimitir al valorilor de o zi”. Pentru  compozitorul Corneliu Cezar (1937 – 1997), demonii sunt mereu cu noi. Nu dispar cu totul, ci se transformă. În vremurile moderne, bunăoară, au devenit – arată el în studiul său intitulat Sonologia – „puteri psihice inconştiente”. Procesul metamorfozării lor de acum „a mers mână în mână cu o inflaţie crescândă a eu-lui, care s-a făcut simţită destul de clar cam de prin secolul al XVI-lea”. Dacă omul convins de „progresul” actual vede în perioada ce a premers Renaşterii (şi „Marii” Revoluţii Franceze, Iluminismului, materialismului, comunismului etc.) un „ev întunecat şi barbar”, Corneliu Cezar se numără printre cei ce văd în Renaştere „începutul căderii abrupte”.

De atunci muzica a devenit tot mai mult o profesiune a „invenţiei în expansiune”, iar nota de „aport personal” tinde să fie dominantă. Am ajuns vremurile când „singurul zeu posibil rămâne artistul însuşi, singurele muze sunt dispoziţia de moment, ‚inspiraţia’ personală şi munca”. Astfel, „muzica nu mai are voie să semene cu ea însăşi, ci trebuie de fiecare dată să fie alta, de la un compozitor la altul, ba chiar de la o etapă de viaţă la alta a compozitorului”. Sunt vremuri definite de „exacerbarea demenţei” – „superba strălucire a spiritului omenesc actual, pornit de unul singur – şi-n necunoştinţă de sine – spre desăvârşire”.

Poate că adevărata antonimie nu trebuie socotită între muzica preclasică, clasică, romantică etc. şi cea modernă, ci între muzica străbătută de tirania „demenţei” şi muzica scrisă de artistul care e gata să i se jertfească, să-i slujească – fie că-l cheamă Bach sau Beethoven, Ceaikovski sau George Enescu. Sau anonimidintoateveacurile. Astfel, spiritele „moderne” au coexistat dintotdeauna cu cele „clasice”, indiferent de momentul istoric. Sau poate că totul e să descoperi armoniile pe care creatorul de frumos le-a prelucrat din zgomote pentru a ajunge la sufletul oamenilor. Scepticii vor spune că ele nu aduc nici un folos nimănui, că arta este dezinteresată şi se face fără nici un scop, neprecupeţit. Adepţii gândirii paradoxale cred însă că totul în final are un sens – un sens şi o cauză.

sursa: http://atelier.liternet.ro/articol/11664/Marian-Radulescu/Thank-you-for-the-music.html

On air

Urban Games

Cîndva pe-aici trecea un ren

Prof. Adriana Bulz

Colega noastră Adriana ne-a îngăduit să o publicăm în această ipostază de sărbătoare, alături de soţul ei, Liviu...

Inscripţie

Domnul - ni se spune de două mii de ani, de la Cincizecime - e Duh, e Lumină, e Învăţător. Prin urmare, orice om însemnat cu pecetea întreită a « naşterii din nou » este chemat să-L caute, să-L cunoască, să-L "mănânce". Este foarte comică, uneori, foamea omului de cele sfinte. În îndepărtatul ev medieval se spune că nu puţine au fost cazurile când oamenii (o parte din ei, în orice caz) au dorit ca potirul euharistic să conţină şi puţină vopsea răzuită de pe icoane, ca şi cum doar aşa Taina ar fi întreagă. (De aici până la cumplitele vremuri iconoclaste n-a mai fost decât un pas.) Alţii, mai sceptici (asemenea Scriitorului din Stalker) îşi refuză intrarea în "camera dorinţelor" tocmai pentru că sunt puşi în temă, iar pilda Mistreţului din acelaşi apolog tarkovskian este cât se poate de edificatoare (şi de evergreen): cu buzele s-a rugat pentru sănătatea fratelui său (aproapelui, largo sensu), dar în sinea lui, lucrul pe care şi-l dorea cu adevărat (în acel loc de taină unde se împlineşte tot ce vrea omul, dar ceea ce vrea cu toată fiinţa lui, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibe) era un sac cu bani. Şi primeşte nu ceea ce a cerut, ci - pentru că în această împrejurare nu te mai joci de-a uite popa, nu e popa - sacul cu bani după care, cu faţa nevăzută a inimii sale, râvnea. Iar apoi, ca Iuda, s-a spânzurat.

Cu câţiva ani în urmă am participat la o conferinţă susţinută de un intelectual român renumit în Aula Magna a UVT. La sfârşit, unul dintre cei prezenţi s-a găsit să-l certe pe vorbitor şi să-l acuze că - în scrierile sale, în conferinţele sale, în activitatea sa - nu s-a "impus" ca alţi intelectuali şi nu a reuşit să fie un "formator de opinie", o "călăuză" de nădejde, un "mentor" pentru cei tineri. Cel învinuit a spus că nici nu şi-a propus aşa ceva şi i-a dat de înţeles revoltatului ascultător că de fapt el are nevoie de un "învăţător" care să-l ţină de mână mereu, ori de un fel de "magician" cu carismă, gata să scoată din tolba cu poveşti "soluţia" salvatoare. Dar suntem oare altfel, fiecare din noi, atunci când refuzăm Învăţătura (care nu e altceva decât conştientizare, oglindire, devenire întru fiinţă) din dorinţa de a găsi un "învăţător" aspru şi neîndurător, care să ne îndrepte, să ne trezească, să ne cuminţească? Şi asta fiindcă doar Frumuseţea liturgică a Învăţăturii nu ne e de ajuns. Ne trebuie o "mână de fier" ca să ne scoată din impas, deşi nu cuvintele altuia, ci slovele tipărite - în chip tainic - în inima noastră ne aduc izbăvirea. Dar nu-i rău nici aşa. Măcar de ne-am folosi - de duhul blândeţii sau de-o voce fermă - pentru ca, doar-doar, să ne dezmeticim - ruşinându-ne - din înşelare şi să ajungem de la moarte (indiferenţă, plictiseală, rătăcire) la viaţă. 

Stalker - un film de Andrei Tarkovski, 1979

sursa: http://atelier.liternet.ro/articol/12065/Marian-Radulescu/Inscriptie.html

Adolescenţi pe mare

Această mare e acoperită de adolescenţi

care învaţă mersul pe valuri, în picioare,

mai rezemându-se cu braţul de curenţi,

mai sprijinându-se de o rază ţeapănă, de soare.

Eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect

şi îi contemplu ca la o debarcare.

O-flota infinită de yole.

Şi aştept un pas greşit să văd, 

sau o alunecare

măcar pân’ la genunchi în valul diafan

sunând sub lenta lor înaintare.

Dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan

au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare.

(Nichita Stănescu)

Îmblînzitorul de tigri

Tînăr şi neliniştit

„Nepriceperea face să zboare inima tînărului 
şi toiagul învăţăturii departe este de la dînsul” 

(Pildele lui Solomon, 22.15)

Portret de artist: Dan Voinea

Rookie by Dan Voinea

„Armata te face om” este o – azi, vetustă – vorbă din popor. Armata, în ţara noastră, nu mai e obligatorie. Dar acolo, într-o unitate militară din Caransebeş, aveam să-mi întâlnesc cel mai longeviv prieten (de până acum). Tocmai venise în batalionul unde fusesem repartizat, de la o cazarmă foarte aproape de Timişoara, unde a făcut perioada de instrucţie. Purta pe creştet o şuviţă lungă, gen Michael Jackson şi îl ameninţam că o să i-o tai cu foarfeca în somn. L-am iertat până la urmă şi l-a prins „marea lovituţie” din decembrie 1989 cu podoaba capilară neatinsă. L-am cunoscut într-o seară când eram de planton în companie. A percutat (singurul, în toată acea turmă de trupeţi) la numele unui compozitor român de muzică de film al cărei sound inconfundabil (pop, jazz, experimental, electronic, simfonic etc.) mă atrăgea ca un magnet: Adrian Enescu. El, acel muzician, a fost – fără să ştie – liantul prieteniei noastre.

Crosswords by Dan Voinea

De câţiva ani, Dan Voinea este alături de mine în multe proiecte editoriale, desenând şi făptuind grafica unor volume pe care le-am tradus în româneşte (Icoana ca Scriptură, Homosexualitatea. O abordare ortodoxă), precum şi a primelor două volume de autor (Pseudokinematikos – Fals tratat de cinema românesc şi Bucuriile filmului). Toate au apărut la Editura Theosis din Oradea, prin strădania şi la iniţiativa lui Virgil Baidoc. Îmi pare rău că, din neglijenţa mea, multe din desenele pe care mi le dăruise de-a lungul anilor s-au rătăcit: o biserică într-o pădure (o acuarelă), un bocanc de soldat ce stătea lângă un chip de fată (schiţă în cărbune), două ipostaze – tot în cărbune – de autoportret (la tinereţe, la maturitate), schiţele pentru un proiect care – din motive obiective – nu s-a mai concretizat (revista Porţi pe care, la începutul anilor 90, urma s-o editeze, la Timişoara, dl. critic literar Cornel Ungureanu).

A Momentary Rise of Reason by Dan Voinea

Mă gândesc mult, recunosc, la câteva din lucrările sale incluse în expoziţia sa de la Cărtureşti (din anul 2008), Urban capella. E ceva acolo din levitaţia mirilor pe care-i întâlnim în tablourile lui Chagall, însă decorul e altul. Elementele  chagalliene (aparent idilice, reprezentative pentru lumea rurală rusă ori pentru spaţiul citadin parizian) sunt înlocuite de instalaţii industriale şi spaţii apăsătoare ce amintesc mai degrabă de cromatica, formele şi accentele compoziţiilor insolite ale lui Francis Bacon. Încă de la prima privire aruncată asupra Iertării mi-am amintit de Iov: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” Un trup gol se încovoaie spre a se curăţi de imală şi de sânge, la un robinet. Strigătul – atât de prezent în pânzele „furioşilor” (Munch, Bacon) – este aici mai degrabă implozie. Revolta pare întrecută de smerire şi umilire, prin apropierea privirii de pământ, de humus (de unde-şi trage rădăcina cuvântul umilinţă). Zgomotul (the fury) pare întrecut de muzică, de armonie, de consonanţe (the sound). Al cui este trupul zvelt care caută, încovoindu-se, să se cureţe, să se primenească? Poate fi al unui Stavroghin (eroul dostoievskian al Demonilor) cuprins de ruşine mântuitoare, transfiguratoare (căci că nu ne este prezentat chipul său, spre a face cunoştinţă cu el „faţă către faţă”), dar poate fi şi al boxerului (de o vigoare trupească neobişnuită, mereu pe drumuri) jucat de Bruce Willis în Pulp Fiction. Desprins, oricum, din lumea „depravată” a lui Dostoievski şi Tarantino, acest băiat dur şi zdrelit nu dă senzaţia că ar vrea să-şi continue goana prin viaţă à bout de souffle – dimpotrivă. E surprins aproape încremenit, cercetându-se parcă în tăcere, luându-şi răgazul binemeritat al unei respirări tihnite, al unui tainic dialog cu sine. Răsplata „ieşirii din cursă” (din goana care duce la risipire) pare că vine şi din baia de alb care-l învăluie, din fâşiile imaculate ce-i brăzdează trupul, îndepărtând părţile impregnate de sânge şi noroi. Aceeaşi lumină albă pare să-i coboare până-n palme. Nuanţele livide ce încă i se mai zăresc pe braţe par trecătoare. Biruitoare sunt lumina şi albul. Adică transfigurarea.

Forgive Me by Dan Voinea

O altă lucrare trimite spre finalul filmului Recviem pentru un vis (şi, de ce nu, spre fătul aruncat la ghenă în 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile). Un trup viguros făcut ghem, aminteşte de cele patru personaje tragice ale lui Darren Aronofsky care, păcătuind (dezumanizându-se, autodistrugându-se, ratându-şi menirea), se chircesc foarte asemenea unui făt. Aici, culcuşul este o cuvă de excavator. În funcţie de imaginaţia fiecărui privitor, ea duce personajul (cu puternice conotaţii kafkiene, vezi scena finală din Procesul) spre damnare sau spre salvare.

Hero by Dan Voinea

Un alt tablou de-al său îmi fixează privirea asupra a trei siluete de bărbaţi. Niciunuia nu i se vede faţa. Doi dintre ei şed pe o bancă în poziţie cugetătoare. Al treilea se îndreaptă parcă, semeţ, spre privitor. Gestul cu care-şi ţine paltonul elegant l-am mai văzut şi la popularul comisar Moldovan, cel care lucra „cu mâinile curate”. Dar mai sunt două mâini în tablou. Ale unei femei, care-l cuprind pe la spate pe acest misterios şi plimbăreţ domn. Pentru mine, sunt mâinile lui Hari, iubita psihologului Kris din Solaris-ul tarkovskian, femeia-prieten până la capăt. Dar pot fi, la fel de bine, şi mâinile Claudiei din Aventura lui Antonioni, eterna amantă (ce-şi dorea zadarnic să fie soţie) care – la final – îşi aşează palmele peste fruntea libertinului Sandro, obosit de o nouă aventură. Şi, de ce nu, ar putea să fie palmele Susanei din Agenda lui Carriere, misterioasa pariziancă apărută în viaţa lui Jean-Jacques anume parcă pentru a-i restaura sufletul deşirat şi pentru a-l aduna de pe drumuri. Contraste puternice, esenţe tari, culori şi forme ce exprimă forţă. Imagini care se reţin multă vreme de la întâlnirea cu ele.

December Work by Dan Voinea

Alte câteva lucrări de-ale sale (Extras, Playboy Afternoon, Cool Embrace, Breakpoint, A Momentary Rise of Reason şi încă altele) au fost solicitate de galeria de artă londoneză Beers.Lambert Contemporary, unde li s-a dedicat o expoziţie în aprilie-mai 2013[1]. Toate înfăţişează personaje îmbrăţişate sau, mai exact, personaje care şi-ar dori să fie îmbrăţişate, pentru că persoana strânsă în braţe e mai degrabă imaginară. Îmi amintesc atunci de cuvintele lui Constantin Noica, din Jurnalul de idei: „Te iau în braţe: mersul meu să fie mersul tău. Îţi cânt ceva. Cântecul meu să fie vibraţia ta. Scriu o carte: emoţia mea în idee să fie a ta. Vreau să sporesc prin tine. Tot ce mă sporeşte e adevărat.” Sau de confesiunea melancolică a Gradiscei din Amarcord-­ul lui Fellini: „De fiecare dată mi-am făcut speranţe, dar întotdeauna se termina repede. Aş vrea o întâlnire lungă, care să dureze o viaţă întreagă. Vreau să am o familie, copii, un soţ cu care să stau seara de vorbă la o cafea cu lapte. Şi cu care să fac dragoste din când în când, că mai trebuie şi aşa ceva. Dar afecţiunea e poate şi importantă decât dragostea. Iar eu sunt plină de afecţiune...Dar spre cine să mi-o îndrept, cine are nevoie de ea?” În Crosswords, un tânăr iese dintr-o piscină şi-şi oglindeşte chipul în luciul apei de pe marginea bazinului. Ca şi cum s-ar întreba, retoric, „Când ai să fii în ordinea ta, omule? Când ai să faci din fiecare ceas un pas şi din paşii zilei tale un mers şi nu o împleticire?”[2]. Cercetarea chipului său aminteşte şi de poemul lui Dale Wimbrow, The Guy in the Glass, străbătut de cugetări asemănătoare Glossei eminesciene.

Contest by Dan Voinea

Să-ţi pierzi, pe drum, prietenii este şi nu este pricină de mirare. Când vrei să te îndepărtezi de cineva, motive se găsesc întotdeauna. Să rămâi însă alături de cineva, cu bune şi cu rele, este cu adevărat neobişnuit. Asta e minunea. Este, de fapt, un dar, o bucurie dezinteresată. Sau poate că la mijloc e, totuşi, un interes: acela de a privi împreună spre cele nevăzute.

Streetcar Scene by Dan Voinea

Când filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri (pe care ştie cât de mult îl preţuiesc), nu a intrat în cursa finală pentru Oscar, Dan a ţinut să mă tachineze, amplificându-mi exagerat dezamăgirea (ştiam că – dată fiind publicitatea minimală – numai o minune putea să-l propulseze pe primele cinci locuri la categoria cel mai bun film străin). Mi-a  trimis pe facebook un ­amuzant mesaj de consolare: „Stai liniştit, încearcă să uiţi, gândeşte-te că ai familie, copii, prieteni. Nu-ţi tăia venele. Mai important ca toate: ai un facebook. Tu ai două iubiri în viaţă: Mungiu şi fb-ul. Restul sunt halte, triaje...” După ce a văzut, în sfârşit, acest film (pe care l-a ocolit jumătate de an datorită entuziasmului exagerat cu care am scris despre el), mi-a transmis, printr-un mesaj fb: „EXCEPŢIONAL.” Câteva  zile mai târziu: „Încă mă bântuie filmul ăsta. Şi mă bântuie minunat, cu tandreţe. Dacă l-aş întâlni vreodată pe Mungiu, i-aş zice: Frate, cred că-ţi sunt dator o capodoperă...”. Apoi, printr-o postare pe wall-ul său, a adăugat: „Trebuie să mă contrazic: după ce vezi După dealuri, cel mai indicat este să taci.”

 

Extras by Dan Voinea

sursa: http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2013/04/un-prieten-pur-si-simplu-dan-voinea.html

---

[1] În Londra, Dan a vizitat expoziţia particulară de vechi icoane bizantine a unui lord. Minunăţiile văzute acolo l-au uluit: „Pe măsură ce înaintez în meseria asta îmi dau seama că orice aş face, nimic nu poate întrece şi nici măcar egala icoana bizantină.” Entuziasmarea lui în faţa icoanei (en fin!) îmi aminteşte de Petre Ţuţea, care îl considera pe Shakespeare un „glumeţ tragic” în raport cu Biblia - „prima carte mântuitoare şi consolatoare de pe continent”.  

[2] Constantin Noica, Jurnal de idei.

Too much T.V.

Găsesc televiziunea foarte educativă. De fiecare dată când cineva porneşte televizorul, 

mă duc în camera cealaltă şi citesc o carte. (Groucho Marx, actor de comedie)

Finalul Balanţei de Lucian Pintilie: Mitică şi Nela lângă stejarul unde – în sens biblic – s-au cunoscut întâia oară. Nela: „Aş vrea să am un copil de la tine. Ce fel de copil poate să iasă din noi doi?” Mitică: „Dacă iese normal îl omor cu mâna mea!” … Dincolo de aceste vorbe dure se ascunde un tâlc. Ce însemna, atunci, să fii „normal”? Vedem din filmul lui Pintilie ce înseamnă doctori, procurori, preoţi, miliţieni, mineri, primari, profesori, cineaşti, CFR-işti, securişti etc. „normali”. Adică de rând, obişnuiţi.

Cât de greu de biruit este această „normalitate” la 20 de ani după evenimentele din filmul lui Pintilie se poate vedea, cu ochiul liber, oriunde ai privi în jur. Cutia televizorului reflectă şi ea starea de „normalitate” care-i stârnea atâta aversiune lui Mitică. Nu e de mirare că aceia care încearcă să spună „tembelizorului”: Retro, Satana! sunt priviţi ca nişte ciumaţi. O casă în care cresc copii – mi s-a spus recent - trebuie musai să aibă televizor, altminteri acei copii vor ajunge nişte handicapaţi, nişte neadaptaţi şi vor fi marginalizaţi de societatea „normală”…

Drogat cu imagini peste imagini, omul (devenit – spune jurnalistul lucid din Network - umanoid) nu mai poate discerne. Vulgaritatea exacerbată, can-can-urile (talk show-urile, telenovelele, telejurnalele) şi violenţa, demenţa din filmele difuzate (majoritatea americane, de ultimă oră şi, evident, color) şi mentalitatea de mahala i s-au mutat în sânge şi în meninge. Au devenit a doua lui natură. Cum să mai cugete atunci, măcar o clipă, la efectele dăunătoare (dacă nu de-a dreptul ucigătoare de suflet) ale televiziunii asupra minţii omeneşti?

Cristian Mungiu, în a sa pseudo-utopie profetică numită Zapping, ne făcea cu ochiul când spunea că iluziile vândute prin fereastra ecranului sub nicio formă nu trebuie să îndemne privitorul la lectură, la meditaţie, la contemplaţie. Dar mesajul său este cumplit de adevărat! În ziua de azi, intelectuali sau nu, suferim nu pentru că am uitat să mai punem mâna pe o carte (iar dacă punem, constatăm că ne fug literele sub ochi şi, în cazul în care totuşi reuşim să citim câteva rânduri, habar n-avem să dăm un sens celor citite), ci pentru că s-ar putea să avem copii marginalizaţi dacă scoatem din casă măgăoaia. (?!) Se apropie vremurile despre care înţelepţii din vechime spuneau: „Oamenii vor înnebuni, iar cei care nu vor să înnebunească vor fi consideraţi nebuni.”

Se vorbeşte într-una despre nevoia de distracţie pe care emisiunile TV o satisfac, ca şi cum ar mai fi rămas vreo preocupare serioasă, vreun ideal de la care – pentru o vreme mai scurtă sau mai lungă – omul s-ar abate (s-ar distrage) privind la televizor. Nu privind selectiv, matur şi critic, ci - asemenea unui gurmand veşnic nesătul – veşnic zappând, devorând şi consumând la grămadă, fără niciun fel de discernământ, ştiri, poveşti dulceage de amor, intrigi de tot soiul şi false probleme.

Pe ce se bazează cei care susţin şi întreţin contactul copilului sau adolescentului cu televizorul? Pe aceea că, mai abitir decât altundeva, pe micul ecran vede copilul realitatea mai puţin plăcută a vieţii şi astfel va fi pregătit să ia viaţa-n piept. Altfel spus: nu educaţia în spiritul celor bune şi frumoase şi folositoare pentru suflet, ci toată mizeria din televiziuni (crime, violuri, împreunări de trupuri pe apucatelea, flirturi, certuri, înjurături & all that jazz) funcţionează, în mintea acestor oameni, drept un eficient şi necesar vaccin contra strâmbătăţii din „lumea celor mari”…

sursa: http://atelier.liternet.ro/articol/9681/Marian-Radulescu/Televiziunea-vaccin-contra-strambatatii.html

Cadru din Natural Born Killers (regia: Oliver Stone, 1993)

Zodia Bacului

Cu peste douăzeci de ani în urmă, profesorul de fizică ne povestea cum elevii din alte timpuri se simţeau onoraţi atunci când – pentru a-i nota – profesorii le cereau să spună ce ştiau ei mai bine. Asta nu însemna defel că se fofilau, învăţând o singură lecţie. Se străduiau să înveţe tot, însă dacă nu li se impunea un subiect anume, ci li se dădea libertatea de a-şi alege subiectul, erau fericiţi că puteau vorbi despre ceea ce le plăcea mai mult. „Pentru voi e o insultă să vă spună dascălul să vorbiţi despre ce vă place.” Avea dreptate, până în 1989 entuziasmul scăzuse simţitor de o parte şi de cealaltă a catedrei. Iar după 1989 situaţia din învăţământ s-a deteriorat cu fiecare an. Şcoala în sine a devenit o corvoadă, mai ales după generalizarea învăţământului de zece clase şi după supraîncărcarea programei şcolare cu teorii matematice specializate, cu formule de fizică şi chimie pe care (deşi nu le mai foloseai niciodată în viaţă) trebuia nu doar să le cunoşti, ci şi să le aplici adecvat. Deja se făceau presiuni asupra profesorilor să nu mai lase corigenţi, astfel că şcoala începea treptat-treptat să fie condusă de … elevi. Dacă înainte părinţii îşi muştruluiau odraslele pentru notele mici obţinute, iată că acum părinţii îi muştruluiesc pe dascăli în faţa copiilor pentru notele mici cu care au îndrăznit să le streseze, vezi Doamne, odraslele. (Atunci când dascălii nu au cedat blazării, când şi-au făcut meseria şi au pretins din partea  elevilor rezultate.) Această realitate de „lume nouă”, în care „nulităţile cresc”, este zugrăvită şi de Marin Preda în romanul său, Intrusul (din care s-a inspirat filmul Imposibila iubire). Faţă de ceea ce trăim azi, timpurile acelea (nu ocolite de teroare, când delaţiunea era la ordinea zilei) par o „epocă de aur”. Era prin anii 50-60, imediat după război (şi în plin „război rece”), când universităţile se mutaseră underground, în temniţe (ca-n Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru de Constantin Noica sau Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt), iar „în libertate” hărnicia şi competenţa (condiţii sine qua non ale prosperităţii într-o lume normală, democratică) fuseseră înlocuite cu aparenţele devotamentului, diploma cu carnetul de partid, relaţiile umane normale cu o putregăită floare a clevetirii.

De ani de zile bacalaureatul se ia prin fraudă în România, iar elevii ştiu asta mai bine ca oricine. Anul acesta, când au fost avertizaţi de ministrul Funeriu că nu vor mai fi lăsaţi să copieze, mulţi au prevăzut ce se va întâmpla. Bacalaureatul 2011 (sesiunea din vară) a trecut, au promovat – la nivel de ţară – sub 45% la sută (nota bene: în condiţiile în care nu la toate şcolile au fost instalate camere video de supraveghere şi acolo unde ele lipseau procentul de promovabilitate era aproape dublu), iar acum elevilor li se propune, de către unele şcoli (unde nu a promovat nici măcar un singur elev), să vină peste vară la meditaţii. Ca să recupereze, chipurile, într-o săptămână, ceea ce nu au învăţat în patru ani de liceu şi în alţi patru de gimnaziu (pentru a nu mai pune la socoteală ciclul primar): algebră, geometrie şi analiză matematică, fizică şi chimie, biologie etc. De fapt, se face mult zgomot pentru nimic. Mare minune să rămână în toamnă (la sesiunea a doua de bacalaureat) aceleaşi norme stricte de control. Iar dacă exigenţele scad (cum e foarte probabil să se întâmple, în ciuda declaraţiilor de la minister), nimic nu-i mai împiedică pe elevi să fraudeze – împreună cu profesorii supraveghetori etc. – şi acest bacalaureat. Şi uite-aşa, din nou se vor raporta procente de promovare mult de peste 80%. Astfel, va fi bine pentru toată lumea: absolvenţii din acest an au fentat, încă o dată, sistemul, iar cei care nu mai sunt elevi de mult, au toate motivele să creadă că – în comparaţie cu anul, să zicem, 2041 – anul 2011 aparţine unei alte „epoci de aur”. Gaudeamus!

sursa: http://atelier.liternet.ro/articol/10999/Marian-Radulescu/Gaudeamus.html

Desen de Klara Tamas

Care pe care

Foarte util de reţinut, în relaţia profesor-elev: „Când suntem în contact cu altă persoană, ritmurile noastre de viețuire suferă influențe reciproce. Cel care este mai puternic are cea mai intensă acțiune asupra schimbării celuilalt. Trebuie să fim conștienți că pentru a putea schimba un om cu un ritm agitat e nevoie ca noi să avem o trăire plină de blândețe, dar această trăire să fie mult mai puternică decât în celălalt. Prin urmare, toată problema se reduce la cât de adânc viețuiesc eu, și nu la greșelile celuilalt." (Pr. Marcel Hanches) Până la urmă, este vorba de luptă care pe care, între blândeţea noastră ca dascăli şi agitaţia elevilor. Abia la final, cândva, departe, aflăm cine şi ce anume a dat şi cine şi ce anume a primit. Deocamdată suntem încă în tranşee...

Cadru din Les Choristes (Corul) - un film de Cristophe Barratier, 2004

A Man Is Made

A man is made

Of flesh and blood

Of eyes and bones and water.

The very same things make his son

As those that make

His daughter.

A tree is made

Of leaf and sap,

Of bark and fruit and berries.

It keeps a bird’s nest

In its boughs

And blackbirds eat the cherries.

A table’s made of naked wood

Planed smooth as milk. I wonder

If tables ever dream of sun,

Of wind, and rain, and thunder?

And when man takes

His axe and strikes

And sets the sawdust flying –

Is it a table being born?

Or just a tree that’s dying?

Acest obscur obiect al dorinţei

Capodopera, aşa-zisa operă „dificilă”, nu este „inaccesibilă prin ea însăşi”, ci – arată Nicolae Steinhardt în Monologul polifonic – datorită „nevredniciei cititorului (receptorului)”. Poticnelile receptării ei sunt adesea „de natură morală (lenea, superficialitatea, meschinăria, nerăbdarea, vulgaritatea cititorului), nu intelectuală”. Asfel, „conflictul adevărat nu se produce între personaje, ci între autor şi cititor” (Vladimir Nabukov). Tot Steinhardt: „Prejudecăţile,  pudoarea, sfiiciunea, pripa şi suficienţa cititorului sunt tot atâtea oprelişti în calea înţelegerii unei opere de artă. A acelei opere de artă care îşi propune să-l „pregătească pe om pentru moarte”, să-l întoarcă – în chip minunat – către bine. Şi atunci, „tulburat de o capodoperă, omul – scrie Andrei Tarkovski în Sculpting in Time – începe să audă în sinea sa aceeaşi chemare către adevăr care l-a îmboldit pe artist să-şi făurească opera”.

De bună seamă că arta, prin  însăşi natura sa este „artificialitate”, „mistificare”. Receptorul însă, chiar dacă ştie că totul e – inevitabil – „reconstituire”, „facere”, „artefact”, se lasă emoţionat şi se predă negreşit „iluziei”, oricât ar fi de „obscure” şi „dificile”. Dificile au fost (şi încă mai sunt pentru cei care nici măcar nu au început a le desluşi) filmele lui Andrei Tarkovski (mai ales Andrei Rubliov, Solaris, Oglinda, Călăuza, Nostalgia,Sacrificiul), Paradjanov (Umbrele strămoşilor uitaţi, Culorile rodiei), Abuladze (Ruga, Copacul dorinţelor, Căinţa), Bergman (Fragii sălbatici, Persona, Lumină de iarnă, A şaptea pecete), Godard (Cu sufletul la gură), Antonioni (Aventura, Noaptea, Eclipsa, Deşertul roşu), Fellini (Julieta şi spiritele, 8 ½, Repetiţia de orchestră, Amarcord), Bob Fosse (Cabaret, All That Jazz), Darren Aronofsky (Pi, Recviem pentru un vis), Lars von Trier (Dansând cu noaptea), Mircea Săucan (Meandre, 100 lei), Manole Marcus & Iulian Mihu (Viaţa nu iartă), Dan Piţa şi Mircea Veroiu (Nunta de piatră, Duhul aurului), Dan Piţa (Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi), Mircea Daneliuc (Proba de microfon, Croaziera, Glissando), Alexandru Tatos (Secvenţe), Anca Damian (Crulic), Cristian Mungiu (Zapping, Corul pompierilor, Occident, 4 luni 3 săptămâni şi 2 zile, După dealuri) şi multe altele. Dar oricât de multe ar părea (şi sunt), ele rămân o picătură de apă dulce într-un ocean de apă sărată: repertoriul filmelor mainstream – americane sau nu – alcătuit invariabil (pe marile sau micile ecrane) din producţii facile, şabloidizate, secate de orice fior artistic – profund, autentic, regenerator – pe care doar o solidă viziune regizorală îl poate transmite. Aceste filme-oază, tulburătoare şi încântătoare, se lasă descifrate doar atunci când sunt înţelese ca un „metalimbaj”. Când spectatorul depăşeşte nivelul superifical de receptare şi trece de anecdotă (de „story”) pentru a ajunge la „jocurile secunde”, la „mările” de sub „pustiuri”. Când înţelege că astfel de filme sunt dificile, însă nu imposibil de înţeles (şi de iubit).

Altfel spus, este nevoie de multă răbdare şi voinţă, de „dorinţa cea bună” (de a înţelege, de a desluşi miezul unui film, al unei opere de artă în general), de un know-how ce presupune o anumită experienţă artistică, o senzibilizare şi o familiarizare cu „lumea nevăzută” pe care o plăsmuieşte regizorul-poet. De a cunoaşte contextul adecvat interpretării pentru că – ne avertizează Constantin Noica în scrierile sale – „contextul dă textul”. Iar noi, spectatorii – atunci când suntem pripiţi, superficiali, plini de prejudecăţi – ne mulţumim doar cu „textul”. Care e de fapt mulţimea de „texte” pe care le purtăm în noi, ca pe nişte idoli...

sursa: http://agenda.liternet.ro/articol/16549/Marian-Radulescu/Acest-obscur-obiect-al-dorintei.html

Labirint - Klara Tamas

Frumoşii adolescenţi

nu speriaţi frumoşii-adolescenţi

chiar dacă nu-s, adeseori, decenţi

ei au în schimb ceva ce nimeni n-are

incandescent tărâmul de candoare

şi pot să inventeze fără risc

al lumii de la capăt obelisc

nu-i coborâţi, vă rog pe ţărna tare

din ale îndrăznelii lor planoare

ei sunt copiii veacului ce vine

prin ei, voi veţi privi cum se cuvine

coama planetei, formele-i virgine

nu-i coborâţi, vă rog, pe ţărna tare

din ale îndrăznelii lor planoare

(Lucian Avramescu)

Constantin Brancusi - Sărutul

Laudă iubirii

iubita mea, îndrăgostiţii sunt

averea ăstei lumi în legănare

chiar ce-i slab, nevolnic, fără gând

devine-o clipă visător şi mare

proprietăţi de cer imaginare

deschid atâtea inimi cenuşii

palizi bătrâni devin frumoşi copii

şi flăcări se aprind în înserare

săracul cel mai hăituit de tot

crescut la umbra spaimelor în floare

bogat devine, fericit şi tare

şi mări de aur traversează-not

iubita mea, atâta bogăţie

ai revărsat în mine dintr-o dată

că în odaia mea întunecată

rodeşte, lângă cer, viţa-de-vie

(Lucian Avramescu - Laudă iubirii)

Graffiti - Sărutul (Gustav Klimt)

Leonardo 2007 prj.

Povestea vizitei în Anglia (Plymouth), 2007, aici:
http://atelier.liternet.ro/articol/4987/Marian-Radulescu/Noi-in-Albion.html

Cadre didactice implicate în proiectul Leonardo - Plymouth, UK, 2007