Povestea lui Victor

VICTOR GOANŢĂ mi-a fost elev în toţi cei patru ani de liceu. Este primul din foştii mei elevi, actuali prieteni de facebook, de la care – următor rugăminţii mele de a se destăinui - am primit câteva rânduri despre anii de liceu. Peste ani (au trecut şapte ani de la absolvire), Victor îmi pare la fel de sensibil:

Victor Goanţă (dreapta) & Radu Răzvan (stînga)

Victor Goanţă (promoţia 2006): "Am sa va povestesc in cateva randuri despre viata in Liceul Electrotimis, asa cum am trait-o eu in anii de liceu, 2002-2006. Cu toate ca avea reputatia unui liceu mai de cartier, am prins niste ani si niste generatii de copii linistiti. Desigur ca existau si unii mai smecheri dar in general atmosfera de colegialitate, de fraternitate domina; cel putin la cei din anul meu.

Eram 4 clase, dupa clasa a 10-a am fost impartiti pe specialitati si asta a fost un lucru bun caci ne-am mai amestecat, am format legaturi noi intre noi, fapt de care o clasa care este compacta de la inceput pana la sfarsit nu se bucura. Imi amintesc de multe dimineti ploioase in care ne copiam temele la matematica cu caietele pe caloriferele coridoarelor...eram ca la facultate in fiecare ora fiecare clasa se muta in alta sala unde avea ora. La inceput imi displacea lucrul asta, dar mai tarziu incepea sa imi placa plimbareala asta prin scoala, evident insotita de pauza de tigara in curtea scolii.
Curtea scolii, asa cum o stiu eu, avea un parc mare cu bancute unde ne adunam, vara mai ales, si jucam cruce postiint tigari si sticle de suc si uneori sandviciuri, chipsuri si altele. Glumele, mistourile si distractia era la ordinea zilei, mai ales vara.
Iarna...teribila, primii 2 ani din liceu scoala se incalzea cu pacura si dadeau caldura doar 2 ore pe zi...Era un frig si o atmosfera gri, trista, chiar te simteai intr-un liceu de la periferie...Trist, dar s-a remediat.
Nu am sa imi uit profesorii de matematica. La inceput l-am avut pe dl. Simiantu. Cand el intra in clasa, nu se auzea nici musca; toti, dar absolut toti, gaseau ceva al naibii de interesant in caietele de pe banca. Mergea domn profesor pana la tabla, scria un exercitiu,  iar apoi se punea in ultima banca si corecta lucrari de control Niciodata nu am facut galagie la orele cu el. Desi omul ala niciodata nu a urlat la noi, avea o fire impunatoare, stia sa ne impuna un respect profund. Sau poate era frica? Cine stie?
Apoi am avut-o pe doamna Bulz Delzeg Adriana, o profesoara de la care am inceput sa inteleg cu ce se mananca matematica...and not a moment too soon caci cu ea am facut mate in clasa a 11-a si a 12-a. Avea un stil jucaus de a ne provoca sa ne gandim si sa ne capitveze. Iar cand era vreun exercitiu la care ne uitam toti ca trazniti, ne spunea: “Ziceti copii, cum facem exercitiul asta? Hai, ziceti: Nu stim.” La care noi replicam: “Nu stim...” Si adauga: “Hai sa vedem…” Si ieseam pe rand la tabla si faceam fiecare cate putin din el. …

Orele de chimie erau amuzante, mai ales ca nu intelegeam nimic din ele...Domnu’ Sarbu, Dumnezeu sa il odihneasca (am inteles ca a facut marea trecere), era cel mai amuzant om. Intra in clasa cu zambetul pe buze mereu, chiar cand ne gasea in galagie si debandada maxima. Si, zambind cu gura pana la urechi, zicea: “Ce bucurosi si galagiosi sunteti voi azi…Inseamna ca sunteti pregatiti. Ia scoateti o foaie de hartie.” Ne trantea cateva probleme de ne uitam unii la altii si el se distra si zicea: “Hai scrieti, doar erati bucurosi si pregatiti!...” Ne umplea de 2 si 3. Alta data nu se mai repeta...pana semestrul viitor cand uitam patania si trebuia sa ne aduca aminte.
Orele de limba si literatura romana erau orele in care vedeam cum doamna diriginta Ursuleac se chinuia sa ne faca sa apreciem o literatura care pe prea putini dintre noi ii interesa. Vazand si constientizand asta reusea macar sa ne motiveze cu faptul ca vom avea in curand Bac-ul si ne va fi util.
La orele de engleza, dl. Radulescu ne povestea cu pasiune despre lectile care cuprindeau si istorie, in general istoria Angliei sau diversele teme pe care manualul de engleza il trata, fara sa omita partea de gramatica. Cela mai faine lucrari de control...Puntaj maxim 60 de puncte! Fara puncte din oficiu. Restul de 40 de puncte care iti alcatuiau nota erau alcatuite din actvitate la clasa, si referate...ah...referatele erau sursa mea de bani caci de regula cand era vorba de referate eu aveam vreo 5 sau 6 clienti. Lucram un weekend intreg sa le fac diferite, asta pe langa al meu...dar faceam bani de iesit in weekend-ul urmator. Evident ca domn profesor s-a prins ca eu le faceam, la final de clasa a 12-a mi-a recunoscut in fata clasei asta...De ce ma lasa sa le fac? Cine stie, probabil ca avea speranta ca imi exersez engleza...sau poate nu dorea sa imi strice business-ul...Cine stie?
Si orele de sport...toti ne amintim cu placere de scurtele ore de sport in care ne jucam baschet sau fotbal, dar ne amintim si cu neplacere cand trebuia sa dam norme obligatorii ca sa ne puna note.
Iar orele de practica...Numai Dumnezeu stie cata distractie si voie buna era...Radeam cu maistrii, ne mai aratau diverse, mai desfaceam te miri ce prize si instalatii electrice, le faceam bucati si alte astfel de munci. Evident ca daca existau leduri sau alte beculete, intrerupatoare sau te miri ce diode, le faceam disparute prin buzunare, ca doar suntem romani si nu doream sa ne facem de ras renumele.
A fost frumos. Am inteles ca nu mai e chiar asa de frumos acum, din pacate…"

Victor & colegii 

Generation

„Critică generaţia noastă, dar uită că ei sunt cei care au crescut-o aşa...”

Bufniţa din dărâmături

Într-o biserică din judeţ, aflu dintr-un buletin de ştiri, câţiva hoţi au încercat să fure clopotul. Pentru că era prea greu, l-au lăsat baltă şi apoi şi-au văzut de treabă. Probabil s-au apucat să caute o pradă mai uşoară. Foto-reporterul a surprins câteva cadre din biserică. O biserică ortodoxă... tipică. Adică se vedeau atârnate pe catapeteasmă toată gama de "reprezentări populare" stridente, în culori pestriţe, decupate parcă dintr-un basm oriental. Şi, apropo de Orient, pe jos se puteau zări nelipsitele carpete şi covoare persane. La fel de înflorate, de kitschoase. Totul, în acel lăcaş, era uniform. O deplină unitate de gust (sau, mă rog, de lipsă de gust) ce flatează plebea. Sau pe oricine îşi trage "seva credinţei" din gesturi şi culori lacrimogene, sentimentale: un Isus (sic!) purtând coroana de spini pe cap şi având picături de sânge pe frunte, alt Isus (sic!) arătând cu deştu' spre pieptul transparent, prin care, în stânga, se vede o inimă sângerândă, înconjurată de spini, o Precistă căzută-n rugăciune şi privind fix spre cer etc. etc. etc.

Asta să fie oare "perspectiva evanghelică" a Tradiţiei, ăsta să fie oare canonul (iar nu "stilul", cum se întâmplă în Apus) care, zice-se, defineşte totul în "Biserica  Dreptmăritoare"? Aşa să arate oare "începutul Împărăţiei viitoare": ca un bazar fără nicio noimă de reprezentări pietiste, care mai de care mai edulcorate? Şi când te gândeşti că la ţară sau în oraşele mici numai aşa ceva întâlneşti, n-ai nicio alternativă... Cum să nu aibă atunci dreptate cei ce spun că în biserică - spaţiu, prin excelenţă, al mărturisirii, al transparenţei, al comuniunii - "ţi se deschid porii", căci - mai mult decât oriunde altundeva - eşti, cum ar veni, pregătit de primire. Şi nu ţi-e tot una să primeşti o "artă sfântă ce ajunge la formele invizibilului, la viaţa formelor liturgice" sau o "înfloritură sufletească, gest dramatic şi poză" (Paul Evdokimov) pe care ţi le-a pregătit (cu un efort demn de o cauză mai bună) "evlavia populară". Ori această estetică narativă, anecdotică, se află expusă le vedere în biserici prin îngăduinţa (şi, nu de puţine ori, la îndemnul) preoţilor-parohi şi a mai marilor acestora.

În ceea ce mă priveşte, cred în continuare că există (chiar dacă e greu de găsit) Frumuseţea aceea restauratoare şi hrănitoare pentru suflet, care - spunea autorul Karamazovilor - va mântui omenirea. Cred că poate fi de găsit şi în biserici. Puţinele, foarte puţinele, lăcaşuri de cult - adevărate "daruri ale Bisericii către ochiul uman" (Leonid Uspenski) - care nu au cedat în faţa spiritului popular şi dictaturii vulgului stau mărturie că nu e totul pierdut. Că "înjosirea transcendenţei divine până la nivelul concepţiilor noastre omeneşti" (amplificată abuziv de la Renaştere încoace) nu este totală. Că arta sacră ortodoxă ("expresie vizuală a dogmei transfigurării"), un fel de "bufniţă din dărâmături", nu a murit.

sursa: http://atelier.liternet.ro/articol/10434/Marian-Radulescu/Bufnita-din-daramaturi.html

All right

"Socrates şi Platon au dreptate: tot ceea ce face omul este bine, pentru că omul face doar ceea ce pare bun (folositor) pentru el, potrivit inteligenţei sale, standardelor propriei sale gîndiri." Friedrich Nietzsche

Friedrich Nietzsche

Thank you for the music

Despre muzică – adevărata „limbă universală” – s-a spus că este „aidoma sufletului” (Pavlov), „cântecul de lebădă al oricărei culturi” (Nietzsche), „spirit care are nevoie de ritm, materie care se poate lipsi de spaţiu” (Heine), „însăşi poezia” (Vecchi), „limba pasiunii” (Wagner), „migraţia sufletului prin sunet” (Proust), „poezie a aerului” (Jean Paul), „domeniul demonilor, artă creştină la modul negativ” (Thomas Mann), „după tăcere, este singura artă ce se poate apropia de exprimarea a ceea ce este inexprimabil” (Huxley). Beethoven situa muzica deasupra oricărei înţelepciuni şi filosofii şi credea că cine reuşeşte să pătrundă sensul muzicii sale „va fi eliberat de toată mizeria în care se târăsc ceilalţi oameni”. Există oare o cheie de acces la universul muzicii contemporane? Dar o „cruce” a universului artistic modern – căci despre asta e vorba?

În prima parte a veacului XX, Aldous Huxley (în Point Conterpoint) avertiza că „nimic nu egalează arta modernă când e vorba de a steriliza viaţa”. Mihail Ralea credea că arta modernă este un „cimitir al valorilor de o zi”. Pentru  compozitorul Corneliu Cezar (1937 – 1997), demonii sunt mereu cu noi. Nu dispar cu totul, ci se transformă. În vremurile moderne, bunăoară, au devenit – arată el în studiul său intitulat Sonologia – „puteri psihice inconştiente”. Procesul metamorfozării lor de acum „a mers mână în mână cu o inflaţie crescândă a eu-lui, care s-a făcut simţită destul de clar cam de prin secolul al XVI-lea”. Dacă omul convins de „progresul” actual vede în perioada ce a premers Renaşterii (şi „Marii” Revoluţii Franceze, Iluminismului, materialismului, comunismului etc.) un „ev întunecat şi barbar”, Corneliu Cezar se numără printre cei ce văd în Renaştere „începutul căderii abrupte”.

De atunci muzica a devenit tot mai mult o profesiune a „invenţiei în expansiune”, iar nota de „aport personal” tinde să fie dominantă. Am ajuns vremurile când „singurul zeu posibil rămâne artistul însuşi, singurele muze sunt dispoziţia de moment, ‚inspiraţia’ personală şi munca”. Astfel, „muzica nu mai are voie să semene cu ea însăşi, ci trebuie de fiecare dată să fie alta, de la un compozitor la altul, ba chiar de la o etapă de viaţă la alta a compozitorului”. Sunt vremuri definite de „exacerbarea demenţei” – „superba strălucire a spiritului omenesc actual, pornit de unul singur – şi-n necunoştinţă de sine – spre desăvârşire”.

Poate că adevărata antonimie nu trebuie socotită între muzica preclasică, clasică, romantică etc. şi cea modernă, ci între muzica străbătută de tirania „demenţei” şi muzica scrisă de artistul care e gata să i se jertfească, să-i slujească – fie că-l cheamă Bach sau Beethoven, Ceaikovski sau George Enescu. Sau anonimidintoateveacurile. Astfel, spiritele „moderne” au coexistat dintotdeauna cu cele „clasice”, indiferent de momentul istoric. Sau poate că totul e să descoperi armoniile pe care creatorul de frumos le-a prelucrat din zgomote pentru a ajunge la sufletul oamenilor. Scepticii vor spune că ele nu aduc nici un folos nimănui, că arta este dezinteresată şi se face fără nici un scop, neprecupeţit. Adepţii gândirii paradoxale cred însă că totul în final are un sens – un sens şi o cauză.

sursa: http://atelier.liternet.ro/articol/11664/Marian-Radulescu/Thank-you-for-the-music.html