Fast food

Urmele animalelor

Declaraţie de dragoste

poster de Klara Tamas 

Florin Piersic tocmai a terminat proba orală a Bac-ului - sesiunea iunie 1954

După şase decenii şi trei generaţii de dascăli, sesiunea iunie 1954 a Bacalaureatului s-a încheiat oficial astăzi, când cunoscutul actor Florin Piersic a terminat cu succes probele orale. 

“Bacul a fost floare la ureche”, a declarat actorul. “E drept, am avut noroc la subiecte. Când am început proba orală, în ‘54, am avut de comentat două versuri de Maiakovski şi un pasaj dintr-o nuvelă de Gorki. Erau atât de frumoase că mi-au adus aminte de copilărie, şi am început să le povestesc profesorilor cum mă suiam în pomi să prind mierla în satul bunicilor... Pe urmă am crescut, am început să joc în filme, profesorii care mă ascultau s-au schimbat şi ei, le depănam toate năzdrăvăniile de pe platou, ştiţi voi, când lucram cu Gopo la ‘Harap Alb’ şi aşa mai departe.”

“Mai complicat a fost la proba de limbi străine”, recunoaşte Piersic. “Nu de alta, dar a venit Revoluţia în mijlocul ei şi a trebuit să o luăm de la capăt. Când am intrat în sală erau anii şaptezeci, ştiam rusă la perfecţie, dar spre sfârşitul probei se cerea deja engleza la Bac.”

"Din fericire", spun nepoţii profesorilor care l-au examinat, "Florin şi-a pregătit bine materia, nefiind nevoie să repete nicio probă. Ar fi avut probleme altfel, sesiunea de toamnă din 1954 a trecut demult!"

sursa: http://www.timesnewroman.ro/monden/9654-sesiunea-iunie-1954-a-bacalaureatului-s-a-incheiat-oficial-florin-piersic-a-terminat-proba-orala

Almanah "Cinema" 1978 - Florin Piersic & Ioana Pavelescu 

"Dar să nu-mi iei niciodată dragostea"

Basorelief

4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile

Din seria "filme care dor" - prin forţa de expresivitate a povestirii în imagini, prin felul în care a decis Cristian Mungiu să-şi surprindă personajele în ipostazele cele mai puţin "fotogenice", pentru gustul amar al unor tatuaje pe suflet pe care unii le poartă cu ei pînă în pânzele albe - 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Palme d'Or la Cannes pentru cel mai bun film, în 2007.

cronici: http://agenda.liternet.ro/cronici/4luni3saptamanisi2zile.html
de văzut aici: http://www.youtube.com/watch?v=4yAJZIWMZIQ

Pune suflet

Requiem for a Dream

Recviem pentru un vis, realizat de Darre Aronofsky la doi ani după debutul său în lung-metraj, reia cu alte date tema principală din π [1]: escaladarea unei obsesii. Patru personaje din Brooklyn îşi trăiesc drama dependenţei lor de heroină, cocaină sau pilule de slăbire. Sara Goldfarb (Ellen Burstyn), o văduvă retrasă ce-şi petrece majoritatea timpului în faţa televizorului, visează să apară la TV şi, nemulţumită de silueta ei, începe o cură de slăbire rapidă. Fiul ei, Harry (Jared Leto), îi fură sistematic televizorul din casă pentru a-l amaneta şi a-şi cumpara droguri din banii primiţi. Marion (Jennifer Connelly), prietena lui, şi amicul-dealer de droguri, Tyrone (Marlon Wayans), visează la rândul lor „să dea lovitura” şi să-şi deschidă nişte magazine în oraş.

„Ar fi greşit – afirma Aronofsky – să se vadă în filmul nostru doar o predică despre abuzul de droguri.” Ceea ce l-a interesat pe regizor a fost mai degrabă „conflictul dintre dependenţă şi spiritul uman”, felul în care „dependenţa (fizică şi psihologică) duce la pierderea contactului cu realitatea”. Poziţia cvasi-obiectivă în prezentarea personajelor dintr-un film (Trainspotting) ce abordează o temă asemănătoare este abandonată de Aronofsky în favoarea perspectivei subiective a narcomanilor: o sensibilitate vizuală supercinetică (prim-planuri extreme cu pupile dilatate, imagini distorsionate, split screen) şi peste toate o sfâşietoare coloană sonoră (Clint Mansell şi The Kronos Quartet).

Scopul montajului extrem de sofisticat [2] – element important în construcţia poveştii din Recviem – este de a demonstra natura repetitivă, obsesivă a dependenţelor, dar şi de a arăta legătura dintre diferitele forme de dependenţe prezentate în film: televizorul, cafeaua, drogurile. „Toate sunt la fel.  Nu are importanţă – afirma Aronofsky – compoziţia chimică. Rezultatul afectează corpul şi menţine treaz visul.”

Requiem for a Dream

Inspirat din romanul omonim scris de Selby jr., Recviem pare a spune că „visul american” (fericirea adusă de o viaţă confortabilă şi „de succes”) este un adevărat „opium pentru popor” pentru că „sistemul educaţional din America ne învaţă că ne naştem nişte ticăloşi” – afirmă regizorul – iar „scopul vieţii noastre e să ajungem nişte ticăloşi cu bani”. Personajele din Recviem se distrug tocmai pentru că nu izbutesc să discearnă esenţialul de ceea ce este derizoriu. Aronofsky urmăreşte să prezinte limitele cele mai de jos la care poate ajunge un om când se prăbuşeşte şi decade. Astfel, acest film deopotrivă năucitor şi fermecător, este un recviem pentru un vis ce a murit, un cântec despre spulberarea acelui vis şi despre abisurile morţii sale. Şi totuşi, în chip surprinzător, ultimele sale cadre suprind cele patru personaje (ce s-au zdrobit încercând să-şi împlinească visul) în poziţie fetală. Ca şi cum şi-ar dori ca totul să fie doar un vis greu. Ca şi când şi-ar dori să se întoarcă la starea de neprihănire a pruncilor.

Requiem for a Dream

---

[1] Pentru cinefilul împătimit (dar dezamăgit de repertoriul cinematografic monoton din main stream), un flm precum π (o producţie cu buget redus, independentă, în alb-negru) avea să fie – la cumpăna dintre milenii – un adevărat reviriment, o oază de bucurie venită dintr-un mediu ce părea să prefere creativităţii artistice a regizorului eficienţa economică şi clişeele cerute de producători – găselniţe cu care producătorii din culisele uzinei de vise şi-au asigurat dintotdeauna succesul financiar. π poate fi citit şi ca studiu asupra dependenţei – fascinaţia pe care o exercită numerele asupra minţii sclipitoare a lui Maximilliam Cohen (Sean Gullette) este maladivă şi autodistructivă. Finalul – surpriză! – e mai degrabă up (adică pozitiv, optimist şi fericit, dar – nota bene – fără să pară un adaos artificial): pentru prima oară personajul savantului excentric nu mai face concurenţă cu ordinatorul. Atunci când fetiţa din vecini îl întreabă pe Max rezultatul unei complicate înmulţiri, el nu îi mai spune – cum izbutea mereu – numărul (din multe unităţi) pe de rost, cu o secundă înaintea calculatorului, ci preferă – iarăşi pentru întâia oară – să o privească în ochi pe cea care-l asalta, ori de câte ori îl întâlnea, cu astfel de întrebări. Ultima secvenţă marchează astfel întrarea într-un alt ritm de viaţă şi, totodată, o posibilă „umanizare” a personajului torturat de obsesia zecimalelor lui π.

[2] Darren Aronofsky: „Cea mai mare insultă pe care mi-o puteţi aduce este să spuneţi: „E ca la MTV”...Mai întâi, pentru că tăieturile din Recviem sunt mult mai dese, fiecare cu o durată de circa o treime de secundă. Pe de altă parte, MTV este stil în detrimentul substanţei. Sau, mai bine zis, stil fără substanţă. Acolo sunt pur şi simplu tăieturi cool şi-atât. In Recviem am căutat să dăm fiecărei tăieturi de montaj o motivare dramaturgică. Astfel, montajul devine un element dramatic în construcţia filmului, un „personaj” care ajută în mod esenţial la spunerea poveştii. Este asemenea unui cuvânt care se repetă ca un leit motiv.”

sursa: http://agenda.liternet.ro/articol/5663/Marian-Radulescu/Stil-si-substanta-Requiem-for-a-Dream.html

fragment din volumul Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului (Editura Theosis, Oradea, 2012)

Ignorance

În era informaţiei ignoranţa este o alegere personală

Laudă suferinţei

Laudă suferinţei

un poem de Lucian Blaga

Atâţia dintre semeni nu prea ştiu

ce să înceapă-n zori cu suferinţa.

Ei nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul

chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa.

Suferinţa poate fi întuneric, tăciune în inimă, 

pe frunţi albastru ger, 

pe coapsă ea poate fi pecete arsă cu fier, 

un bulgare de ţărână

o lacrimă sau sâmbure de cer.

Nu mai calcă pe pământ

cine calcă-n suferinţă.

Ea schimbă la faţă argila, o schimbă în duh

ce poate fi pipăit, duios, cu ştiinţă.

Tată, carele eşti şi vei fi, 

nu ne despoia, nu ne sărăci, 

nu alunga de pe tarâmuri orice suferinţă.

Alungă pe aceea doar care destramă, 

dar nu pe-aceea care întăreşte

fiinţa întru fiinţă.

Fă ca semenii noştri, 

de la oameni la albine, 

de la-nvingători la biruiţi, 

de la-ncoronaţi la răstigniţi, să ia aminte

că există pretutindeni şi această suferinţă, 

până astăzi şi de-acum înainte

singura legătură între noi şi tine.

Desen de Klara Tamas

Primul idol: Sergiu Nicolaescu

S-a mai săvârşit, la începutul anului 2013, un mega-mit (local, carpatin). Sergiu Nicolaescu (inginer, regizor, director de imagine, scenarist, actor, producător, politician ş.a.m.d.) a trecut la cele veşnice. E posibil să-l fi descoperit în Osânda. La cei opt ani pe care îi aveam atunci când am văzut întâia oară acest film, am fost fascinat – recunosc – de senzaţionalul poveştii şi m-a îngrozit tragicul final. În acordurile muzicii lui Tiberiu Olah (feat. Corul „Madrigal”) – i-am descoperit pe Amza Pellea, Gheorghe Dinică, Ioana Pavelescu, Ernest Maftei, Mihai Mereuţă ş.a.. De bună seamă că, nefiind precoce, a continuat să mă pasioneze, încă o vreme, tot ceea ce făcea Sergiu Nicolaescu. De aceea nu am ezitat să văd, pe marele sau micul ecran, Accident, Zile fierbinţi, Revanşa, Pentru patrie, Mihai Viteazul, Nemuritorii, Dacii, Cu mâinile curate, Ultimul cartuş, Ultima noapte de dragoste, Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, Capcana mercenarilor, Duelul, Viraj periculos, Nea Mărin miliardar, Întâlnirea, Ringul ş.a.. Cel mai tare m-a „prins” Revanşa (mai cu seamă datorită ilustraţiei muzicale), pe care am tot văzut-o de vreo 30 de ori. Altfel spus, vreme de cinci-şase ani, pentru copilul care am fost, Sergiu Nicolaescu era Actorul şi Regizorul.

Pe la 12 ani, o vecină (profesoară de engleză, familiarizată cu repertoriul cinematecilor) a încercat să-mi demoleze idolul: „Sergiu Nicolaescu nu e actor!” Nici regizor nu era, după ea. Dar cine, atunci, să fie vrednic de acest nume? Răspunsul aveam să-l descopăr treptat, răsfoind reviste şi almanahuri Cinema, apoi cărţi de specialitate. Şi, mai ales, descoperind Filme. Crucială avea să fie descoperirea Concursului (regia: Dan Piţa), când a fost difuzat de Televiziunea Belgrad. Până atunci văzusem şi alte filme româneşti de referinţă (alături, se înţelege, de mult mai numeroasele filme de propagandă sau populare): Proba de microfon, Croaziera, Mere roşii, Casa dintre câmpuri, Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii, Tănase Scatiu, Un om în loden, O lacrimă de fată. Începeam să desluşesc sensuri secunde şi ceea ce se numeşte „limbajul cinematografic”, expresivitatea unui cadru, a unui gest. Începeam să-i descopăr pe marii actori distribuiţi de Sergiu Nicolaescu şi în alte ipostaze, în filme unde nu conta doar elementul (piro)tehnic. Atunci, cred, avea să înceapă „slobozirea” mea de Sergiu Nicolaescu. Şi împrietenirea cu filmul ca film, ca artă, ca poem, ca „sculptură în timp”. Aşa m-am apropiat de multe din filmele lui Dan Piţa, Mircea Daneliuc, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Victor Iliu (pe Lucian Pintilie şi Mircea Săucan aveam s­ă-i descopăr mai târziu). Iar apoi, via televiziunea iugoslavă, de o serie de capodopere din „lumea mare” prin care, în adolescenţă, am ajuns la Tarkovski, Mihalkov, Fellini, Kurosawa, Bergman, Antonioni, Pasolini, Fosse, Buñuel, Wajda, Forman şi mulţi alţii.

Filmele lui Sergiu Nicolaescu mi-au încântat copilăria cinefiliei mele. A fost o perioadă în care, puşti fiind, îi admiram personajele, acţiunea (şi muzica) din filme. Ar fi nedrept şi inutil să-l reneg acum. După 1990, filmele sale au fost în repetate rânduri difuzate la TV, transpuse în format VHS, apoi DVD şi comercializate cu mai mult sau mai puţin succes, în vreme ce – observă criticul de film Iulia Blaga – „adevăraţii cineaşti care au făcut 4-5 filme chinuite sînt în continuare de nişă”[1]. Mai grav e că „există chiar public tînăr care prizează filmele lui Sergiu Nicolaescu rupîndu-l de contextul epocii, luîndu-l ca pe un autor de filme populare, fără a sesiza manipularea ale cărei victime sînt, aşa cum au fost şi spectatorii din vremea respectivă”.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească pe Sergiu Nicolaescu. Peste timp, între cenuşa lui şi rămăşiţele pământeşti ale oricărui alt cineast, artist, politician sau om pur şi simplu, prea multe diferenţe, oricum nu vor fi. Asta în vreme ce sergiunicolaescumania, sub o formă sau alta, va rămâne încă – în România – evergreen.

sursa: http://agenda.liternet.ro/articol/15969/Marian-Radulescu/Primul-idol-Sergiu-Nicolaescu.html

---

[1] Iulia Blaga se gândea, în primul rând, la Mircea Săucan – vezi întreg textul din Dilema Veche (VII, 2008), în numărul consacrat „Vechiului nostru cinema”.

Urna veselă bz Kamikaze

Revanşa (1978), un film cu Sergiu Nicolaescu, Gheorghe Dinică şi Nuni Anestin

Do not conform

"Tinerii nu râd prea mult şi nu se laudă atunci când sunt singuri. Când se strâng laolaltă însă, ceea ce începe printr-o glumă nevinovată se termină adesea printr-un fel de violenţă, lăcomie sau prin viciu. Le e teamă să fie diferiţi, să ţină piept mulţimii, să fie consideraţi de lume nişte laşi. Le e ruşine dacă se crede despre ei că nu sunt lipsiţi de ruşine ! Ce prefacere a naturii umane : prietenia şi  întovărăşirea, daruri de la Dumnezeu, pot degenera într-atât, că până şi ceea ce este fundamental bun ne ispiteşte la păcat."

(Fer. Augustin, Confesiuni)

A teacher - now and then

Anti-dacă

ANTI-DACĂ

poem de Kostas Varnalis

De poţi să faci pe prostul cînd altul te repede
Făcînd-o pe deşteptul şi c-un cuvînt nu-l cerţi,
De nu te-ncrezi în nimeni şi nimeni nu te crede,
De-ţi poţi ierta păcatul, dar altora nu-l ierţi;

De nu amîni o clipă un rău să-l împlineşti,
Şi dacă minţi mai tare cînd alţii nu spun drept,
De-ţi place în iubire cu ură să loveşti,
Şi totuşi îţi pui mască de sfînt şi de-nţelept,

De te te tîrăşti ca viermii şi-n visuri nu-ţi iei zborul,
Şi numai interesu-ţi îl sui la rang de ţel,
De părăseşti învinsul şi treci cu-nvingătorul,
Şi-i vinzi, fără sfială, pe amîndoi la fel;

De rabzi să-ţi afli scrisul şi spusa tălmăcite,
Drept adevăr, să-nşele mulţimea oarbă, şi,
Cînd vorbele şi fapta în vînt ţi-s risipite,
Tu dîndu-le la dracu’, poţi altele scorni,

De poţi să faci întruna dintr-un cîştig, o mie,
Şi patria pe-o carte s-o vinzi la primul semn,
De nu-ţi plăteşti bănuţul luat ca datorie,
Dar tu să fii plătitul, găseşti că-i drept şi demn,

De poţi să-ţi storci şi gîndul, şi inima, şi nervii
Îmbătrînite-n rele, să facă rele noi,
Şi sub nehotărîre, plecîndu-te ca servii,
Cînd toţi strigă: Nainte!, doar tu strigi: Înapoi!,

Dacă, stînd în mulţime, te-mpăunezi semeţ,
Dar lîngă cel puternic îngenunchezi slugarnic,
Şi pe duşmani sau prieteni, tratîndu-i cu dispreţ
Te faci că ţii la dînşii, dar îi înşeli amarnic,

Dacă nu pierzi momentul să faci oriunde-un rău,
Şi-n umbra lui te-nlinişti ca-n umbra unui pom,
Al tău va fi Pămîntul, cu tot prinosul său,
Vei fi-ntre Domni întîiul, dar NICIODATĂ OM.

Crosswords - tablou de Dan Voinea (2011)

Tânăr şi neliniştit

„1971
'Pînă cînd, proştilor, veţi iubi prostia?' (Pilde 1, 22)

Tinerii, astăzi, caută puritatea, exorcizarea, liberarea de orori, pe întreita cale: a sexualităţii, muzicii şi stupefiantelor. Ororile de care le este scîrbă sunt cu adevărat oribile: războiul, făţărnicia, minciuna, ura.

Rămîne numai de văzut dacă idealul spre care tînjesc le va oferi altceva.

Rămîne numai de văzut dacă mijloacele pe care le-au ales se vor dovedi eficace.”

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)

http://www.nistea.com/jurnal.html

Zabriskie Point - un film de Michelangelo Antonioni

Filmul românesc şi literatura

Filmul românesc de expresie, nu de ilustraţie, atunci când s-a inspirat din literatură şi - prin mijloacele audio-vizuale specifice artei cinematografice: imagine, scenografie, muzică, jocul actorilor, montaj etc. - a adus ceva în plus faţă de cuvântul scris. O mini-antologie subiectivă.

Dincolo de nisipuri (regia: Radu Gabrea după Îngerul a strigat de Fănuş Neagu)

Reconstituirea (regia: Lucian Pintilie, după o povestire de Horia Pătraşcu) 

O vară de neuitat (regia: Lucian Pintilie, după Salata de Petru Dumitriu)

Noiembrie, ultimul bal (regia: Dan Piţa, după Locul unde nu s-a întâmplat nimic de Mihail Sadoveanu)

Ochi de urs (regia: Stere Gulea, după Mihail Sadoveanu)

Semnul şarpelui (regia: Mircea Veroiu, după Patima de Mircea Micu)

Balanţa (regia: Lucian Pintilie, după Ion Băieşu)

Flăcări pe comori (regia: Nicolae Mărgineanu, după Arhanghelii şi schiţe de Ion Agârbiceanu)

Cei care plătesc cu viaţa (regia: Şerban Marinescu, după Jocul ielelor, 
Patul lui Procust şi alte scrieri de Camil Petrescu)

Întoarcerea din iad (regia: Nicolae Mărgineanu, după nuvela Jandarmul de Ion Agârbiceanu)

De ce trag clopotele, Mitică (regia: Lucian Pintilie, după D'ale carnavalului şi schiţe de I.L. Caragiale)

Moromeţii (regia: Stere Gulea, după Marin Preda)

Imposibila iubire (regia: Constantin Vaeni, după Intrusul de Marin Preda)

O lacrimă de fată (regia: Iosif Demian, după Bunicul şi o lacrimă de fată 
de Petre Sălcudeanu)

Un om în loden (regia: Nicolae Mărgineanu, după Moartea vine pe bandă de magnetofon 
de Haralamb Zincă)

Ma-ma (regia: Elisabeta Bostan, după Capra cu trei iezi de Ion Creangă)

Adela (regia: Mircea Veroiu, după Garabet Ibrăileanu)

Faleze de nisip (regia: Dan Piţa, după Zile de nisip de Bujor Nedelcovici)

Glissando (regia: Mircea Daneliuc, după Omul din vis de Cezar Petrescu)

Înghiţitorul de săbii (regia: Alexa Visarion, după schiţe de Al. Sahia)

Blestemul pămţntului, blestemul iubirii (regia: Mircea Mureşan, după Ion de Liviu Rebreanu)

Bietul Ioanide (regia: Dan Piţa, după Bietul Ioanide şi Scrinul negru de George Călinescu)

Duios Anastasia trecea (regia: Alexandru Tatos, după D.R. Popescu)

Între oglinzi paralele (regia: Mircea Veroiu, după Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război 
şi alte scrieri de Camil Petrescu)

Dincolo de pod (regia: Mircea Veroiu, după Mara de Ioan Slavici)

Tănase Scatiu (regia: Dan Piţa, după Vaţa la ţară şi Tănase Scatiu de Duiliu Zamfirescu)

Prin cenuşa imperiului (regia: Andrei Blaier, după Jocul cu moartea de Zaharia Stancu)

Felix şi Otilia (regia: Iulian Mihu, după Felix şi Otilia de George Călinescu)

Duhul aurului (regia: Mircea Veroiu şi Dan Piţa, după Mârza şi Lada de Ion Agârbiceanu)

Nunta de piatră (regia: Mircea Veroiu şi Dan Piţa, după Fefeleaga şi La o nuntă de Ion Agârbiceanu)

Răscoala (regia: Mircea Mureşan, după Liviu Rebreanu)

Pădurea spânzuraţilor (regia: Liviu Ciulei, după Liviu Rebreanu)

La "Moara cu noroc" (regia: Victor Iliu, după Ioan Slavici)

Viaţa nu iartă (regia: Iulian Mihu şi Manole Marcus, după schiţe de Al. Sahia)

O noapte furtunoasă (regia: Jean Georgescu, după I.L. Caragiale)