Capodopera, aşa-zisa
operă „dificilă”, nu este „inaccesibilă prin ea însăşi”, ci – arată Nicolae
Steinhardt în Monologul polifonic – datorită
„nevredniciei cititorului (receptorului)”. Poticnelile receptării ei sunt
adesea „de natură morală (lenea, superficialitatea, meschinăria, nerăbdarea,
vulgaritatea cititorului), nu intelectuală”. Asfel, „conflictul adevărat nu se
produce între personaje, ci între autor şi cititor” (Vladimir Nabukov). Tot
Steinhardt: „Prejudecăţile, pudoarea,
sfiiciunea, pripa şi suficienţa cititorului sunt tot atâtea oprelişti în calea
înţelegerii unei opere de artă. A acelei opere de artă care îşi propune să-l
„pregătească pe om pentru moarte”, să-l întoarcă – în chip minunat – către
bine. Şi atunci, „tulburat de o capodoperă, omul – scrie Andrei Tarkovski în Sculpting in Time – începe să audă în
sinea sa aceeaşi chemare către adevăr care l-a îmboldit pe artist să-şi
făurească opera”.
De bună seamă că
arta, prin însăşi natura sa este „artificialitate”,
„mistificare”. Receptorul însă, chiar dacă ştie că totul e – inevitabil –
„reconstituire”, „facere”, „artefact”, se lasă emoţionat şi se predă negreşit „iluziei”,
oricât ar fi de „obscure” şi „dificile”. Dificile au fost (şi încă mai sunt
pentru cei care nici măcar nu au început a le desluşi) filmele lui Andrei
Tarkovski (mai ales Andrei Rubliov,
Solaris, Oglinda, Călăuza, Nostalgia,Sacrificiul), Paradjanov (Umbrele strămoşilor uitaţi, Culorile rodiei),
Abuladze (Ruga, Copacul dorinţelor,
Căinţa), Bergman (Fragii sălbatici,
Persona, Lumină de iarnă, A şaptea pecete), Godard (Cu sufletul la gură), Antonioni (Aventura, Noaptea, Eclipsa, Deşertul roşu), Fellini (Julieta şi spiritele, 8 ½, Repetiţia de
orchestră, Amarcord), Bob Fosse (Cabaret,
All That Jazz), Darren Aronofsky (Pi,
Recviem pentru un vis), Lars von Trier (Dansând
cu noaptea), Mircea Săucan (Meandre,
100 lei), Manole Marcus & Iulian Mihu (Viaţa nu iartă), Dan Piţa şi Mircea Veroiu (Nunta de piatră, Duhul aurului), Dan Piţa (Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi), Mircea
Daneliuc (Proba de microfon, Croaziera,
Glissando), Alexandru Tatos (Secvenţe),
Anca Damian (Crulic), Cristian Mungiu
(Zapping, Corul pompierilor, Occident, 4
luni 3 săptămâni şi 2 zile, După dealuri) şi multe altele. Dar oricât de
multe ar părea (şi sunt), ele rămân o
picătură de apă dulce într-un ocean de apă sărată: repertoriul filmelor mainstream
– americane sau nu – alcătuit invariabil (pe marile sau micile ecrane) din producţii
facile, şabloidizate, secate de orice fior artistic – profund, autentic,
regenerator – pe care doar o solidă viziune regizorală îl poate transmite. Aceste
filme-oază, tulburătoare şi încântătoare, se lasă descifrate doar atunci când
sunt înţelese ca un „metalimbaj”. Când spectatorul depăşeşte nivelul
superifical de receptare şi trece de anecdotă (de „story”) pentru a ajunge la
„jocurile secunde”, la „mările” de sub „pustiuri”. Când înţelege că astfel de
filme sunt dificile, însă nu imposibil de înţeles (şi de iubit).
Altfel spus, este
nevoie de multă răbdare şi voinţă, de „dorinţa cea bună” (de a înţelege, de a
desluşi miezul unui film, al unei opere de artă în general), de un know-how ce presupune o anumită
experienţă artistică, o senzibilizare şi o familiarizare cu „lumea nevăzută” pe
care o plăsmuieşte regizorul-poet. De a cunoaşte contextul adecvat
interpretării pentru că – ne avertizează Constantin Noica în scrierile sale – „contextul
dă textul”. Iar noi, spectatorii – atunci când suntem pripiţi, superficiali,
plini de prejudecăţi – ne mulţumim doar cu „textul”. Care e de fapt mulţimea de
„texte” pe care le purtăm în noi, ca pe nişte idoli...
 |
| Labirint - Klara Tamas |
