De ce nu sunteţi voi, care sunteţi?

De ce nu sunteţi voi, care sunteţi? 

de ce dormiţi în gangul unei stele, 

de ce împrumutaţi raza, 

de ce nu sunteţi voi care sunteţi? 

Tristeţea, această lume a vieţii noastre, 

ea, tristeţea, 

de ce din pricina ei să nu fiţi voi care sunteţi, 

să nu fiţi voi care sunteţi, 

să nu...?

(Nichita Stănescu)

A fost odată...

”Noi ştiam o treabă: că trebuie să-nvăţăm! Aveam şi profesori foarte buni şi nimeni n-a negociat vreodată o notă! Nici nu există aşa ceva! Nu ştiu nici măcar pe unul dintre colegii mei care să fi încercat „să dea ceva" ca să treacă un examen. Cred că profesorul l-ar fi aruncat cât colo! Nu ştiu dacă profesorii erau foarte bine plătiţi atunci, dar îşi ştiau menirea de profesori, iar interesul lor era ca tu să-nveţi! Lucrurile s-au degradat treptat." 
Victor Rebengiuc

Victor Rebengiuc în Moromeţii 

Tâmplărie

Chemare

The Wall

„Şcoala, fiind în afară de viaţă, învăţându-te să nu ţii cont de nimic ce e dincolo de casta cultă, duce la şcolarizare formală a omenirii. De aici a ieşit o umanitate scăzută, lipsită de energie şi entuziasm, lipsită de putinţa de a acţiona şi a reacţiona, o umanitate împuţinată şi strâmbată."
Nicolae Iorga

Nicolae Iorga

...and school is...

Vaccin anti-consumism

Stay positive

Modern Times

Feodor Mihailovici Dostoievski (Фёдор Миха́йлович Достое́вский, Fyodor Dostoyevsky  ascultă, n. 30 octombrie 1821(S.N. 11 noiembrie) – d. 28 ianuarie 1881 (S.N. 9 februarie), St. Petersburg, Rusia) a fost unul din cei mai importanți scriitori ruși, operele sale având un efect profund și de durată asupra literaturii, filozofiei, psihologiei și teologiei secolului al XX-lea. Cele mai cunoscute creații ale sale sunt cele patru mari romane, Crimă și pedeapsă, Idiotul, Frații Karamazov și Demonii, precum și nuvela Însemnări din subterană. În total, opera sa numără unsprezece romane, trei nuvele, șaptesprezece povestiri precum și numeroase alte lucrări. S-a făcut de asemenea remarcat și pentru activitatea de jurnalist.

Dostoievski s-a născut în Moscova și a făcut cunoștință cu literatura de la o vârstă fragedă, când citea basme și legende de autori ruși și străini. Și-a pierdut mama în 1837, când avea numai 15 ani, și a intrat la Institutul de Inginerie Militară Nikolaiev. După absolvire a lucrat ca inginer, dar obișnuia să traducă cărți pentru a-și suplimenta fondurile. A fost condamnat în 1849 la patru ani de muncă silnică în Siberia, din cauza implicării într-un grup secret de liberali utopiști, numit Cercul Petrașevski. Atacurile sale de epilepsie, care trebuie să fi început în anul 1839, au crescut în frecvență în perioada executării pedepsei. După eliberare, a fost obligat să se înroleze ca soldat, iar apoi a lucrat ca jurnalist. A întreprins mai multe călătorii în Europa și a dezvoltat o dependență pentru jocurile de noroc care l-a aruncat în brațele sărăciei. Pentru o vreme, a trebuit să cerșească pentru bani, dar în cele din urmă a devenit faimos datorită cărților sale.

Importanța sa în literatura universală este de prim rang^[2]: Dostoievski a reprezentat o influență principală pentru scriitori și gânditori ca Friedrich Nietzsche, Franz Kafka, James Joyce sau Albert Camus. Universul său literar reflectă criza socială și spirituală a Rusiei Țariste din secolul al XIX-lea, închipuind ciocniri polifonice ^[3] între personaje originale și paradoxale, marcate de un profund psihologism și tragism, aflate într-o permanentă și pasionantă căutare a armoniei sociale și umane.

Dostoievski s-a specializat în analiza stărilor patologice ale minții (nebunia, crima sau suicidul), precum și în explorarea unor procese extreme ca auto-distrugerea, umilirea, dominația tiranică, furia ucigătoare^[4]. Personajele sale întruchipează adesea conștiințe fracturate, chinuite de povara libertății spiritului^[5], incertitudinea existenței lui Dumnezeu, nihilism și dominația răului. Prin ele, Dostoievski își demonstrează talentul de observator extraordinar al psihologiei umane și analist al realităților sociale și spirituale din Rusia timpului său. De multe ori lucrările sale sunt considerate profetice^[6], deoarece anticipează comportamentul revoluționarilor bolșevici, precum și unele curente socioeconomice și geopolitice specifice secolului al XX-lea:progresivism^[7], socialism^[8], nihilism. Dostoievski este și precursorul unor idei moderne în literatură și filozofie. Se spune despre el că este părintele existențialismului, în special în Însemnări din subterană, volum descris de Walter Kaufmann ca „cea mai bună uvertură pentru existențialism scrisă vreodată^[9]”.

Dostoievski este, alături de Tolstoi, unul din principalii scriitori ce au aparținut vârstei de aur a literaturii ruse (1820-1880) și unul din cei mai reprezentativi pentru cultura Rusiei și a Europei ortodoxe. Berdiaev mărturisește: « [...] culmile literaturii ruse sunt Tolstoi și Dostoievski. În ei nu este nimic renascentist. Ei se frâng în chinuri religioase, caută mântuirea. Este o caracteristică a rușilor^[10]. »

Cărțile lui Dostoievski sunt traduse și comentate în 170 de limbi din întreaga lume^[11]; după ele s-au realizat numeroase spectacole de teatru și filme celebre.^[12]

1. ^ Fambrough, Preston. Dostoevsky's other Quixote (Romanul lui Dostoievski Idiotuleste influențat de romanul lui Cervantes Don Quijote)
2. ^ Scanlan, James Patrick (2002). Dostoevsky the Thinker: A Philosophical Study. Cornell University Press.
3. ^ Termenul de polifonie a fost introdus în literatură de Mihail Bahtin, cel care observa că, în proza lui Dostoievski, conflictele de idei și de personaje sunt lăsate să evolueze într-un mod independent și haotic.
4. ^ Gary Saul Morson, Encyclopaedia Britannica
5. ^ Așa cum remarcă Nikolai Berdiaev, la Dostoievski, « religia Golgotei este religia libertății ». « Религия Голгофы есть религия свободы. » , Berdiaev, Миросозерцание Достоевского
6. ^ Gary Saul Morson, Encyclopaedia Britannica
7. ^ Frank, Dostoevsky: A Writer in His Time, p.313
8. ^ Davison, Camus: The Challenge of Dostoevsky, p.116
9. ^ Steven Crowell, The Cambridge Companion to Existentialism, p.297
10. ^ « [...] вершины русской литературы - Толстой и Достоевский. В них нет ничего ренессансного. Они поражены религиозной болью и мукой, они ищут спасения. Это характерно для русских. », Бердяев, Миросозерцание Достоевского
11. ^ Kjetsaa, prefață
12. ^ Ecranizări după Dostoievski pe PORT.ro

sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Feodor_Dostoievski

It's show time!

Things I never learned in high school

Warning: This joke refers only to American and British high schools.

Ecou

„Vă implor să aveţi nevoie de poezie şi de muzică, numai poezia şi muzica vă pot alcătui suflete armonioase, vă pot face buni, echilibraţi, sănătoşi. Altfel, fără ele, veţi fi împrăştiaţi ca pulberea...” - Leopoldina Bălănuţă, actriţă

Leopoldina Bălănuţă în Nunta de piatră - segmentul Fefeleaga (regia Mircea Veroiu)

Awakening

Wim Wenders despre însingurare

Ileana Bîrsan: Cele mai multe dintre filmele dumneavoastră au poveşti şi atmosfere care au legătură cu izolarea, solitudinea sau tînjirea după cineva sau ceva. Este o stare normală, un mod de viaţă, este o stare necesară vremurilor prezente?

Wim Wenders: Cred că, din ce în ce mai mult, oamenii se definesc prin singurătate şi sentimente de izolare şi, în prezent, tinerii cresc singuri, mult mai des decît în trecut. Declinul vieţii de familie sau al vieţii sociale, declinul comunicării sînt termeni ai prezentului, iar degradarea se desfăşoară extrem de rapid. Cînd eram copil, oamenii îşi vorbeau foarte mult, comunicau unii cu alţii incredibil de mult, în comparaţie cu ce se întîmplă acum. Oamenii sînt din ce în ce mai legaţi de maşini, ecrane, computere, comunicarea informală, cum este Internetul, şi este înfiorător modul în care cei chiar foarte tineri, de 12, 13 ani, îşi petrec nopţi întregi în faţa calculatorului încercînd, de fapt, să găsească ceva cu care să intre în contact sau cu care să rezoneze. Nu am cunoscut acest tip de singurătate sau, mai bine spus, de însingurare, în vremea copilăriei. M-am simţit de multe ori singur, dar nu pot compara genul de singurătate de care puştii din ziua de azi, realmente, suferă. Este o raritate să vezi copii care au încă părinţi în preajmă, sînt chiar excepţii. Însă filmele mele nu au ca temă centrală singurătatea, ci mai degrabă o dorinţă după altceva. Wings of Desire/ Der Himmel uber Berlin, poate mai mult decît oricare dintre celelalte filme, descoperă şi dezvoltă această temă, tînjirea după iubire şi dorinţa de a face orice pentru a o obţine. Foarte multe filme din ziua de azi încearcă acelaşi lucru, însă într-o perspectivă pesimistă. Filmele mele au finaluri destul de optimiste.

restul interviului aici:
http://www.observatorcultural.ro/FILM.-Am-devenit-un-mare-calator-si-in-cele-din-urma-cineast*articleID_23919-articles_details.html

sursa: https://www.facebook.com/LiviuMihaiu.ro?hc_location=stream

Der Himmel uber Berlin (Wings of Desire)

451 F. O metamorfoză necesară

FAHRENHEIT 451 

Un film de François Truffaut 

1966

O metamorfoză necesară

La începutul anilor 80 programele TVR ofereau din ce în ce mai puţine surprize. Nu exista pe atunci, în acele vremuri cenuşii, nici internet şi nici alte „locuri de pierzanie”. Bibliotecile deveniseră una din puţinele alternative la plictisul cotidian. Aveam, cred, 12 ani, când într-o vineri seara (la TVR se difuzau filme doar în serile de duminică, miercuri şi vineri) am văzut Fahrenheit 451. Atunci i-am descoperit şi pe François Truffaut, şi pe Julie Christie şi pe Oscar Werner. Impactul acelui film a fost copleşitor. Pe retină mi se întipărise puternic secvenţa în care o femeie ce nu mai era chiar tânără, căreia poliţiştii-pompieri îi descoperiseră sute de cărţi ascunse prin casă (fusese turnată de cineva la Poliţie), se arunca pur şi simplu în mormanul de cărţi mistuite de flăcări. Cărţile erau viaţa ei. În paradigma filmului (de „anticipaţie”, inspirat din romanul S.F. scris de Ray Bradbury) cititul cărţilor era interzis, „infractorii” erau aspru pedepsiţi, iar cărţile lor arse.

Plecarea lui Ray Bradbury pe Câmpiile Elizee (la început de iunie 2012) mi-a amintit, involuntar, de acest film. Nu mică mi-a fost bucuria, cu câţiva ani în urmă, când am descoperit un scurt-metraj, foarte solid construit, ce părea o replică „de actualitate” la atmosfera din Fahrenheit 451, la cuvintele lui Ray Bradbury: „You don’t have to burn books, to destroy a culture. Just get people to stop reading them.”[1] În Zapping, o lume în care nu se mai citeşte (dar nu pentru că a citi ori a deţine cărţi e interzis prin lege, ci fiindcă „organul lecturii” s-a atrofiat în urma zapping-ului excesiv, al accesării necontrolate de imagini de-a valma) nu mai este „de anticipaţie” (cum era la Bradbury, la Truffaut), ci de maximă actualitate. Cărţile nu mai sunt arse, pentru că babilonia din mass media oferă suficiente căi de „distracţie”, de distragere a atenţiei de la lucrurile cu adevărat importante.

Ca dascăl, m-am întrebat nu o dată cum să transmit mesajul din Fahrenheit 451 unor  generaţii de elevi care sunt interesaţi exclusiv de imagini (şi sunete) hip-hop, hardcore, trash etc. Cum să-i mai citezi pe Miron Costin („Nu este mai frumoasă şi mai de preţ zăbavă decât cetitul cărţilor”), pe Giami („În singurătate, cartea e cel mai bun prieten, e făclia luminoasă a cunoaşterii”), pe Lichtenberg („Cartea este o oglindă; dacă în ea priveşte o maimuţă, nu poate să apară un apostol”), pe Kafka („Cartea este un topor care să sfarme marele îngheţ din noi”), pe Dostoievski („Când văd cum oamenii în jurul meu, neştiind ce să facă cu timpul lor liber inventează cele mai jalnice ocupaţii şi distracţii, eu caut o carte şi-mi spun în sinea mea: acest lucru mi-e suficient pentru o viaţă întreagă”) sau pe Espinel („Cartea e sfetnic credincios, prieten ce nu linguşeşte, care înviorează mintea; învăţător sufletesc ce ştie să stăpânească pornirile trupului, călăuză a vieţii cinstite şi a morţii împăcate”) unei generaţii din care mulţi nu au citit nici măcar o singură carte? Care nu ştie (deşi a ajuns în pragul bacalaureatului) să extragă esenţa nu dintr-o carte întreagă, ci nici măcar dintr-un text de o pagină. Care nu a deprins încă pasiunea lecturii, înnobilarea prin cuvântul scris.

Îmi amintesc de secvenţele din Fahrenheit 451 în care nişte personaje feminine  urmăreau, pe un fel de plasme de mari dimensiuni montate pe pereţi, emisiuni TV cu jocuri interactive. Când se întâmpla să răspundă corect la întrebări (ce vizau cunoştinţe elementare, pentru copii preşcolari), aceste personaje în toată firea erau de-a dreptul extaziate de victoria lor. Şi mă gândesc la emisiunile „de cultură generală” din grila televiziunilor, la emisiunile de tip karaoke, la focarele de imbecilizare din spaţiul media în general. La ratingul lor mereu în creştere. Criza prin care trece cuvântul scris acum cunoaşte o adâncime fără precedent. Şi totuşi, câtă vreme încă mai există personaje care sunt gata să-şi sacrifice viaţa pentru o carte, preferând să moară în flăcări decât să eşueze într-o existenţă searbădă, vegetală, mecanicizată, nu e totul pierdut. Cu cât e mai mult rău în lume, cu cât lumea e mai înnebunitoare, cu atât este mai necesară biblioteca. Pompierul umanizat din Fahrenheit 451, care alege şi el să se refugieze în pădurea populată de „dizidenţi” ce învăţau pe de rost cărţi întregi, pentru a le transmite mai departe generaţiilor următoare, este un reper: dintr-un fel de robot ce execută ordine şi arde biblioteci întregi, se transformă – în urma întâlnirii cu o tânără care-i activează sensibilitatea pentru lectură – într-un entuziast iubitor al cuvântului scris. Experienţa metamorfozei sale nonconformiste merită cercetată, cunoscută, asumată.

---

[1] Nu trebuie să arzi cărţi ca să distrugi o cultură. Trebuie doar să-i faci pe oameni să nu le mai citească. 

Fragment din volumul Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului (Editura Theosis, Oradea, 2012)

Dar să lupţi

calc pe bulevard, sunt singur mereu

se ţese des al nopţii gard în jurul meu

crânguri de corali, ca într-un abis

deschid şi-nchid un semafor de drum promis

dar să lupţi, dar să te lupţi

să mergi mereu către ceva

să ai un rost, să ai un ţel

să ai aprinsă steaua ta

să-ţi fie viaţa un sens curat

o torţă care să ardă viu

chiar dacă eşti într-un palat,

chiar dacă eşti într-un pustiu,

să ardă viu

viaţa e un târg, în el ne-am născut

traşi la talciocul de întâmplări, ca la barbut

unii mai pe puf, alţii mai pe lut

la loteria acestei lumi noi ne-am născut  

dar să lupţi, dar să te lupţi

să mergi mereu către ceva

să ai un rost, să ai un ţel

să ai aprinsă steaua ta

să-ţi fie viaţa un sens curat

o torţă care să ardă viu

chiar dacă eşti într-un palat,

chiar dacă eşti într-un pustiu,

să ardă viu 

un poem de Lucian Avramescu

Wake Up!

"Pentru ca visele să devină realitate, primul lucru pe care trebuie să-l faci
este să te trezeşti." Oana Pellea (via J.M. Power)

Welcome

Nietzsche

"You must have chaos within to give birth to a dancing star." (Nietzsche)

Şcoala ideală

“Visez o școală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăiești liniștit și cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câțiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul și toți dau lecții. Totul trebuie învățat pe din afară și pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeți că au și ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Și nu vedeți că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei si ei înșiși… Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conținuturi, nu sfaturi, nu învățături. ... O școală în care profesorul nu învață și el e o absurditate. (…) De învățat înveți multe și de la toți. Dar profesor nu e decât cel care te învață să înveți.” (Constantin Noica) 

Filosoful Constantin Noica (foto: Dinu Lazăr) 12 iulie 1909 - 4 decembrie 1987

Bacalaureat 2013 - o opinie de Florin Iaru

N-aş fi vrut să scriu despre acest bacalaureat cu scandal. Şcoala românească e de multă vreme pe o pistă greşită, iar cei care o parcurg, în majoritate, reprezintă un rebut educaţional cu care ne vom confrunta multă vreme de acum încolo. DE ACELASI AUTOR Victimele datoriilor Ai noştri, ca brazii Copacii şi românii Situaţia, aşa cum se prezintă, e fără ieşire. De douăzeci de ani, miniştrii de resort inovează, aşa cum îi duce capul şi cum îi împinge din spate ura politică. E plăcut să distrugi ce a făcut celălalt, iar cel care te urmează să distrugă ce ai făcut tu. Principala bogăţie a unei naţiuni sunt cetăţenii săi, iar inteligenţa, educaţia, instrucţia sunt resurse inepuizabile. Or, ceea ce se întâmplă în România este o lepădare forţată de această bogăţie, pe care o exportăm, în cantităţi fabuloase, moca. Demult, PCR a legat învăţământul de economie, iar planificarea (artificială, prostească) a legat destinul oamenilor de planurile cincinale. În ciuda unui efort excepţional al copiilor, părinţilor şi profesorilor, multe destine au fost frânte absurd. Cel care se vedea, la examenul de admitere în facultăţi, primul sub linie, era un condamnat. Ţara avea nevoie anual de un număr fix de medici, ingineri, matematicieni. Nimic nu scăpa planificării. Oamenii nu contau. Istoria nu-i pomeneşte niciodată pe cei înfrânţi. Era nedrept, era contraproductiv. Tragic, multă lume vede în acest model referinţa. Care a fost rostul lui se vede, acum, din Rusia până în România. Niciun rost. A fost de înţeles că baierele învăţământului superior s-au deschis. Ceea ce nu e la fel de înţeles e ce a urmat: o prăbuşire vertiginoasă a tuturor criteriilor. Societatea a sărăcit treptat, dar inexorabil, iar lipsa normelor a favorizat dezvoltarea subterană a tuturor racilelor societăţii. Diploma, scopul suprem, a devenit o afacere în care fraierii varsă banu', fără să bănuiască inutilitatea furtului intelectual. Apoi, presiunea europeană a dus la falsificarea oficială a competenţelor. Intenţie bună, reuşită malefică. Rezultatele de anul acesta nu-s nici mai bune, nici mai rele decât acum un an sau doi. Dacă a crescut procentul reuşitelor, a crescut, proporţional, procentul abandonurilor. Cine ia numărul total al elevilor şi măsoară reuşita, constată că nu e niciun progres. Cei care au învăţat şi ştiu sunt la fel de mulţi (sau puţini) ca anul trecut. Analfabeţii reali, adică aceia care nu pot să folosească nici limba română, nici noţiuni de matematică, fizică etc., sunt majoritari. Cu diplomă sau fără, nu vor cuprinde niciodată lumea în care trăiesc. Sunt, şi o spun cu toată responsabilitatea şi tristeţea, nişte paria, sub-oamenii care vor îngroşa rândurile ignoranţei, violenţei şi corupţiei. Nu vorbesc de sub-oamenii ideologiilor totalitare, ci de dezmoşteniţii sorţii. Ne-am întors de unde am plecat. Nivelul de inteligenţă al unui popor nu creşte şi nu scade. Dar, dacă cei mai bine pregătiţi, cei mai bine dotaţi părăsesc un areal, norma populaţiei rămase tinde către subdezvoltare. Ţara, vai, nu are ce oferi cetăţenilor ei. Aproape că îţi vine să spui că toată această mulţime fără chip şi fără şanse se pregăteşte cel mai bine pentru lumea în care trăim. La toate aceste întrebări dureroase, învăţământul nu răspunde. Şcoli profesionale, bacalaureat diferenţiat, dotare, statutul profesorilor – zero. Ţara decade, odată cu instituţiile ei. Iar Spiru Haret, părintele generaţiei interbelice, se răsuceşte în mormânt.


Florin Iaru 
sursa: http://adevarul.ro/educatie/scoala/cat-negru-e-dracull-1_51dc3873c7b855ff561e4c04/index.html

Bacalaureat 2013. O opinie

Robert Turcescu: Am primit prin mail, de la o profesoară. Radiografia clară a unui sistem corupt. Se vede oare şi la Palatul Victoria?

"Domnule Turcescu,

predau şi la gimnaziu şi la liceu şi sunt în învăţământ de 30 de ani.

1. Subiectele de la evaluarea naţională au fost foarte uşoare.

2. Evaluarea naţională la cls. a VIII-a se dă în şcoală, unde copiii sunt ajutaţi în timpul lucrării, că de, şcoala trebuie să ,,iasă'' bine, prestigiul şcolii vine de la numărul de elevi care intră la cele mai bune licee din oraş ... că după aceea nu mai fac faţă, cui îi mai pasă?

3.În liceele tehnologice (şi nu numai...), marea majoritate nu mai învaţă nimic sau mai nimic (nu mă întrebaţi de ce promovează, se ştie: dacă rămân corigenţi, nu mai vin generaţiile următoare, dispar catedre, ,,prestigiul şcolii şi al directorului'', etc. ) şi se bazează pe ,,sistemul Bolintineanu'' care funcţionează domnule Turcescu de ani şi ani, din ce în ce mai bine pus la punct. S-a ajuns până acolo încât profesorii care nu dau curs solicitării de a ,,participa'', dacă nimeresc la supravegheat în săli cu candidaţi ,,speciali'', sunt distribuiţi la supravegherea bagajelor, la supravegherea pe culoare, ca să-i conducă pe elevi la toaletă...(mi s-a întâmplat şi mie). Aşa se întâmplă lucrurile şi se ştie de către toată lumea. Ce nu înţeleg eu, este de ce pe la televizor, fac toţi pe ,,fetele mari'', până unde şi până când mai continuă ipocrizia asta deşănţată care nu face altceva decât să ne distrugă până la urmă, ca naţiune.

O altă strategie a acestui an a fost să îi lase corigenţi pe cei care se ştia clar că nu fac faţă, îi promovează în vară şi la sesiunea din august, când lumea e mai relaxată, prin concedii, se rezolvă mai uşor, nu mai stă presa cu ochii pe ei...iar la bilanţ toţi ies f. bine şi e toată lumea fericită... IPOCRIZIE şi INCONŞTIENŢĂ.

În altă ordine de idei, este adevărat că sunt destul de mulţi care nu aveau ce căuta în liceu, dar madam Andronescu a deschis ,,ruta progresivă'' prin care elevi care nu şi-au luat capacitatea şi erau în şcoli de arte şi meserii, acum sunt în postura de a face faţă la un examen de bacalaureat. IMPOSIBIL.
Oricum privim lucrurile, ele nu stau bine, în şcoli nu se mai face carte (în mare parte), din diverse motive: dezinteresul elevilor, incompetenţa unui număr tot mai mare de cadre didactice care au venit în sistem, interesul guvernanţilor de a avea o populaţie uşor de manipulat, părinţi care au trecut şi ei prin şcoală ca gâsca prin apă în perioada de tristă amintire, etc....

Mă opresc, deşi sunt multe de spus despre sistemul de învăţământ românesc, dar sunt şi mai multe de făcut. Întrebarea este dacă se va găsi cineva care să le şi facă".

Fă-ţi timp!

FĂ-ŢI TIMP 

un poem de Rudyard Kipling

În trecerea grăbită prin lume către veci,

Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!

Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând

Fă-ţi timp să poţi, cu mila, să te alini oricând!

Fă-ţi timp pentru-adevăruri şi adâncimi de vis,

Fă-ţi timp pentru prieteni, cu sufletul deschis!

Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lângă izvor,

Fă-ţi timp s-asculţi ce spune o floare, un cocor!

Fă-ţi timp, pe-un munte seara, stând singur să te rogi,

Fă-ţi timp, frumoase amintiri, de unul să invoci!

Fă-ţi timp să stai cu mama, cu tatăl tău – bătrâni…

Fă-ţi timp de-o vorbă bună, de-o coajă pentru câini…

În trecerea grăbită prin lume către veci,

Fă-ţi timp măcar o clipă să vezi pe unde treci!

Fă-ţi timp să guşti frumosul din tot ce e curat,

Fă-ţi timp, că eşti de multe mistere-nconjurat!

Fă-ţi timp cu orice taină sau adevăr să stai,

Fă-ţi timp, căci toate-acestea au inimă, au grai!

Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi,

Fă-ţi timp să dai vieţii adevăratul sens!

Fă-ţi timp, acum!

Să ştii: zadarnic ai să plângi,

Comoara risipită a vieţii, n-o mai strângi!

Desen de Dan Voinea 

Printre avioanele traficului de seară

PRINTRE AVIOANELE TRAFICULUI DE SEARĂ

curând n-o să ne mai înţelegem

spuse conducătorul delegaţiei iguanelor,

curând n-o să ne mai înţelegem

repetă, un miliard de ani mai târziu,

conducătorul delegaţiei peştilor,

curând n-o să mai ai loc să zbori de-atâta zbor

se plânse marele condor pe cale de dispariţie

făcându-şi loc cu greu

printre avioanele traficului de seară

între timp se închidea o nouă filă din calendarul aerului

consemnând

prăbuşirea spectaculoasă

a unui modern avion de pasageri;

se pare că stolul de condori

a apărat cu destulă îndârjire

acea ultimă a văzduhului liber

de vreme ce aripile lor însângerate

au fost scoase cu greu din elice

un poem de Lucian Avramescu

Another brick in the wall...

Tovarășul de spriț al lui tata este, de o viață, Vasile, un tâmplar. Prietenia dintre ei s-a legat datorită unor lucruri mai simple decât vă închipuiți...când pe Vasile l-a durut spatele, l-a sunat repede pe tata, care, medic fizioterapeut fiind, a știut să i-l repare, iar când tata a căzut, într-o seară, cu patul luișubred, tata l-a sunat pe Vasile, iar Vasile ne-a făcut în toată casa niște paturi de putem juca și fotbal pe ele.Ambii au fost mulțumiți ..unde vreau să ajung?
Lucrurile s-au stricat în țara asta când munca lui Vasile a început să fie disprețuită în societate. A fost o modă, poate mai e, că e de bonton ca toți tinerii să meargă la facultate, nicio mamă n-a mai vrut să-și facă băiatul tâmplar. Mândria absolută a unei familii (întreținută de fudulia elitei) era ca, în acei patru ani de studii universitare, să se laude că are copiii studenți.
Evident, facultățile private au speculat puternic trendul și iată-ne o țară întreagă plină de telectuali cu diplome. Sistemul de învățământ încurajează, conștient sau nu, genu’ acesta de ascensiune artificială.
Pe fundalul asta, a apărut meritocratul Funeriu. Care meritocrat ce a făcut în mandatul lui? A înăsprit examenul de final, fără să fi reformat deloc sistemul.
Meritocrație într-un sistem putred înseamnă încurajarea fuduliei. Atât și nimic mai mult. La un moment dat, Funeriu a vorbit despre necesitatea înființării școlilor de meserii, dar n-a concretizat nimic. În mandatul lui, tema schimbării manualelor a fost moartă, la fel ca în mandatele inepuizabilei Andronescu. Zecile de licee cu promovabilitate zero nu trebuie să existe, problema e a sistemului, nu a elevilor care nu iau bacul. Nu e obligatoriu ca toată lumea să facă liceul, ca să nu mai vorbim de facultate, important este să îndreptăm copiii către ce li se potrivește. Degeaba întreținem tensiunea aceasta la bac, între proști și deștepți. Toată lumea știe că un elev cu înclinații intelectuale ia bacul fără probleme (desigur, cu muncă, dar fără să depună eforturi supranaturale), problema este să nu transformăm acest bac într-un moment de frustrare pentru ceilalți. Hai să începem să schimbăm sistemul de la clasa zero, iar apoi putem vorbi și despre performanță. Nu invers.

sursa: Sidonia Bogdan, facebook

"Să lăsăm baltă şcoala" - Mircea Cărtărescu

Mircea Cărtărescu

Ma intrebam intr-un articol de acum cativa ani ce rost mai are sa predai limba si literatura romana in scoli. Cum pomul se cunoaste dupa roade, spuneam, e limpede ca toate vrajelile noastre cu “Miorita” si Eminescu, si Sadoveanu, propozitiile subiective, predicative sau incidentale sunt timp pierdut de pomana. Mai bine-am lasa-o balta cu materia asta, si cu scoala in general. Mai bine s-ar face adolescentii ucenici, ca pe vremuri, decat sa mai piarda vremea prin scoli.

La ce-a folosit educatia natiei asteia, cand vedem ca jumatate de milion de oameni care-au citit “Luceafarul” si, unii, chiar “Joc secund” au putut pierde ore-n sir uitandu-se la nasterea in direct a Monicai Columbeanu, de parca ea urma sa-l nasca pe insusi Mantuitorul, Doamne iarta-ma, si prin asta spargand toate recordurile de audienta? La ce foloseste audienta, daca ea se face pe socoteala unor insi ca Becali sau ca Columbenii (cacofonia e aici nu doar intentionata, ci de-a dreptul inevitabila)? Nu la tampirea unui popor intreg? Nu la impunerea unor modele de oameni care ne tin la marginea lumii civilizate?
La ce folosesc orele de limba si literatura romana cand tinerii nu mai citesc nimic? Cand ideea de cultura, de stiinta, de arte a ajuns marginala si demodata, cand toti stiu numele celei mai jalnice “vedete” care-si
fataie fundul la emisiunile de divertisment, dar n-a auzit nimeni de cel mai mare matematician, fizician, filozof sau poet roman de azi? Nu vi se pare o lume pe dos? O inversare a tot ce invatam in scoala? O schizofrenie ce opune educatia si realitatea? De ce mai invatam? De ce mai ducem mai departe, ca pe o limba rituala moarta, numele lui Eminescu,Caragiale, Creanga, Rebreanu? Ca sa ajungem sa ne uitam masiv, un popor intreg, in fundul Monicai Columbeanu, care naste in direct?
I-am chinuit eu insumi pe elevi, timp de zece ani (ca sa nu mai vorbesc de lucrul cu studentii, inca saptesprezece) cu pronumele relative, cu acordurile, cu virgulele, cu regulile ortografice. Acum ma-ntreb de ce. Lumea vorbeste tot cum a invatat ea, ala-n dala. Si ce sa te mai miri, cand primul-ministru insusi, intr-un bilet adresat presedintelui, ii scrie de parc-ar fi repetentul clasei, intr-o limba romaneasca imposibila: “Daca ai ocazia sa vorbesti la Parchet despre subiect?”. Ce-nseamna fraza asta? Nimic, e un nonsens. Nu se poate scoate nimic, nici pro-Basescu, nici pro-Tariceanu de-aici. E doar o exprimare cu
picioarele a celui care, dincolo de pacatul ca e omul lui Patriciu pana-n varful unghiilor, ne mai si chinuie urechile, de ani de zile, cu exprimari de tipul: “Omul care l-am vazut”… Discursul sau din noaptea de Anul Nou a fost o balmajeala de cuvinte fara nici un fel de continut real. Crezusem ca Nastase e marele maestru in arta de a nu spune nimic in cat mai multe cuvinte. Uite ca Tariceanu pare sa-l intreaca.

Veti spune: treaba unui prim-ministru nu e sa respecte ortografia, ci sa-si vada de ministerele lui. Uite, Vanghelie, cat e el de simplut, face treaba la primarie. Uite, cei 300 din topul “Capitalului” nu s-au omorat nici ei cu scoala, si ce bine-au ajuns, pe cand belferimea si doctorimea, cu toate diplomele lor, dau din
colt in colt. Eu cred insa ca un analfabet (la propriu, sau doar politic, cultural, stiintific etc.) nu poate face nicaieri treaba. Ca un popor de “simpluti” smecheri, care stiu sa-nvarta o suveica a bancilor si sa cumpere
echipe de fotbal, fara habar de ce-nseamna o comunitate, binele public, valorile reale, nu face decat sa-si fure caciula la nesfarsit.
Sa-nchidem naibii portile scolii si sa deschidem in loc scoala smecheriei, a ticalosiei si-a tembelismului national. Ar fi mai adecvata realitatii.

Mircea Cărtărescu

sursa: http://jurnalul.ro/editorial/sa-lasam-balta-scoala-a-128-166-3706.html 

Being a teacher

În Bulgaria agresarea unui profesor se pedepsește cu 10 ani de închisoare. În România bătaia de joc la adresa profesorilor se premiază cu o diplomă de absolvent de liceu. 
sursa: Academia Catavencu

Fast food

Urmele animalelor

Declaraţie de dragoste

poster de Klara Tamas 

Florin Piersic tocmai a terminat proba orală a Bac-ului - sesiunea iunie 1954

După şase decenii şi trei generaţii de dascăli, sesiunea iunie 1954 a Bacalaureatului s-a încheiat oficial astăzi, când cunoscutul actor Florin Piersic a terminat cu succes probele orale. 

“Bacul a fost floare la ureche”, a declarat actorul. “E drept, am avut noroc la subiecte. Când am început proba orală, în ‘54, am avut de comentat două versuri de Maiakovski şi un pasaj dintr-o nuvelă de Gorki. Erau atât de frumoase că mi-au adus aminte de copilărie, şi am început să le povestesc profesorilor cum mă suiam în pomi să prind mierla în satul bunicilor... Pe urmă am crescut, am început să joc în filme, profesorii care mă ascultau s-au schimbat şi ei, le depănam toate năzdrăvăniile de pe platou, ştiţi voi, când lucram cu Gopo la ‘Harap Alb’ şi aşa mai departe.”

“Mai complicat a fost la proba de limbi străine”, recunoaşte Piersic. “Nu de alta, dar a venit Revoluţia în mijlocul ei şi a trebuit să o luăm de la capăt. Când am intrat în sală erau anii şaptezeci, ştiam rusă la perfecţie, dar spre sfârşitul probei se cerea deja engleza la Bac.”

"Din fericire", spun nepoţii profesorilor care l-au examinat, "Florin şi-a pregătit bine materia, nefiind nevoie să repete nicio probă. Ar fi avut probleme altfel, sesiunea de toamnă din 1954 a trecut demult!"

sursa: http://www.timesnewroman.ro/monden/9654-sesiunea-iunie-1954-a-bacalaureatului-s-a-incheiat-oficial-florin-piersic-a-terminat-proba-orala

Almanah "Cinema" 1978 - Florin Piersic & Ioana Pavelescu