Primul idol: Sergiu Nicolaescu

S-a mai săvârşit, la începutul anului 2013, un mega-mit (local, carpatin). Sergiu Nicolaescu (inginer, regizor, director de imagine, scenarist, actor, producător, politician ş.a.m.d.) a trecut la cele veşnice. E posibil să-l fi descoperit în Osânda. La cei opt ani pe care îi aveam atunci când am văzut întâia oară acest film, am fost fascinat – recunosc – de senzaţionalul poveştii şi m-a îngrozit tragicul final. În acordurile muzicii lui Tiberiu Olah (feat. Corul „Madrigal”) – i-am descoperit pe Amza Pellea, Gheorghe Dinică, Ioana Pavelescu, Ernest Maftei, Mihai Mereuţă ş.a.. De bună seamă că, nefiind precoce, a continuat să mă pasioneze, încă o vreme, tot ceea ce făcea Sergiu Nicolaescu. De aceea nu am ezitat să văd, pe marele sau micul ecran, Accident, Zile fierbinţi, Revanşa, Pentru patrie, Mihai Viteazul, Nemuritorii, Dacii, Cu mâinile curate, Ultimul cartuş, Ultima noapte de dragoste, Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, Capcana mercenarilor, Duelul, Viraj periculos, Nea Mărin miliardar, Întâlnirea, Ringul ş.a.. Cel mai tare m-a „prins” Revanşa (mai cu seamă datorită ilustraţiei muzicale), pe care am tot văzut-o de vreo 30 de ori. Altfel spus, vreme de cinci-şase ani, pentru copilul care am fost, Sergiu Nicolaescu era Actorul şi Regizorul.

Pe la 12 ani, o vecină (profesoară de engleză, familiarizată cu repertoriul cinematecilor) a încercat să-mi demoleze idolul: „Sergiu Nicolaescu nu e actor!” Nici regizor nu era, după ea. Dar cine, atunci, să fie vrednic de acest nume? Răspunsul aveam să-l descopăr treptat, răsfoind reviste şi almanahuri Cinema, apoi cărţi de specialitate. Şi, mai ales, descoperind Filme. Crucială avea să fie descoperirea Concursului (regia: Dan Piţa), când a fost difuzat de Televiziunea Belgrad. Până atunci văzusem şi alte filme româneşti de referinţă (alături, se înţelege, de mult mai numeroasele filme de propagandă sau populare): Proba de microfon, Croaziera, Mere roşii, Casa dintre câmpuri, Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii, Tănase Scatiu, Un om în loden, O lacrimă de fată. Începeam să desluşesc sensuri secunde şi ceea ce se numeşte „limbajul cinematografic”, expresivitatea unui cadru, a unui gest. Începeam să-i descopăr pe marii actori distribuiţi de Sergiu Nicolaescu şi în alte ipostaze, în filme unde nu conta doar elementul (piro)tehnic. Atunci, cred, avea să înceapă „slobozirea” mea de Sergiu Nicolaescu. Şi împrietenirea cu filmul ca film, ca artă, ca poem, ca „sculptură în timp”. Aşa m-am apropiat de multe din filmele lui Dan Piţa, Mircea Daneliuc, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Victor Iliu (pe Lucian Pintilie şi Mircea Săucan aveam s­ă-i descopăr mai târziu). Iar apoi, via televiziunea iugoslavă, de o serie de capodopere din „lumea mare” prin care, în adolescenţă, am ajuns la Tarkovski, Mihalkov, Fellini, Kurosawa, Bergman, Antonioni, Pasolini, Fosse, Buñuel, Wajda, Forman şi mulţi alţii.

Filmele lui Sergiu Nicolaescu mi-au încântat copilăria cinefiliei mele. A fost o perioadă în care, puşti fiind, îi admiram personajele, acţiunea (şi muzica) din filme. Ar fi nedrept şi inutil să-l reneg acum. După 1990, filmele sale au fost în repetate rânduri difuzate la TV, transpuse în format VHS, apoi DVD şi comercializate cu mai mult sau mai puţin succes, în vreme ce – observă criticul de film Iulia Blaga – „adevăraţii cineaşti care au făcut 4-5 filme chinuite sînt în continuare de nişă”[1]. Mai grav e că „există chiar public tînăr care prizează filmele lui Sergiu Nicolaescu rupîndu-l de contextul epocii, luîndu-l ca pe un autor de filme populare, fără a sesiza manipularea ale cărei victime sînt, aşa cum au fost şi spectatorii din vremea respectivă”.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească pe Sergiu Nicolaescu. Peste timp, între cenuşa lui şi rămăşiţele pământeşti ale oricărui alt cineast, artist, politician sau om pur şi simplu, prea multe diferenţe, oricum nu vor fi. Asta în vreme ce sergiunicolaescumania, sub o formă sau alta, va rămâne încă – în România – evergreen.

sursa: http://agenda.liternet.ro/articol/15969/Marian-Radulescu/Primul-idol-Sergiu-Nicolaescu.html

---

[1] Iulia Blaga se gândea, în primul rând, la Mircea Săucan – vezi întreg textul din Dilema Veche (VII, 2008), în numărul consacrat „Vechiului nostru cinema”.

Urna veselă bz Kamikaze

Revanşa (1978), un film cu Sergiu Nicolaescu, Gheorghe Dinică şi Nuni Anestin