Secvenţa de început din The Player se doreşte un omagiu auto-ironic
adus cadrelor lungi din filmul lui Orson Welles, The Touch of Evil /
Stigmatul răului, de cel care
regizase cândva M.A.S.H.,
McCabe & Mrs. Miller sau Nashville. Printr-un travelling
(director de imagine: Jean
Lépine) de aproape zece minute
pătrundem în lumea unui studio de la Hollywood, unde players (producători
executivi) la cele mai înalte nivele sunt surprinşi în diferite conversaţii de
afaceri, mai toate având ca subiect prezentarea de synopsis-uri
(rezumate ale unor scenarii de film).
Comedie neagră cu false accente
poliţiste, The Player – Premiul pentru regie (Robert Altman) şi interpretare masculină (Tim
Robbins), la Cannes, 1992; Premiul BAFTA şi Premiul Criticilor de Film din
Londra şi New York pentru regie şi pentru scenariu-ecranizare (Michael Tolkin)
– este totodată şi o satiră feroce la adresa unui Hollywood dominat de
rapacitate, aroganţă şi goană după putere. „În această terapie de grup
care va exorciza poate tot răul de care suferă Babilonul celei de-a şaptea
arte, Altman, plimbă pe sub nasul protipendadei Hollywoodului - cu ferocitate,
dar fără ostentaţie - o oglindă măritoare, în care staruri şi producători sunt
reduşi la stadiul de măşti malefice şi groteşti” (scria Alain Bouzy) – Sydney Pollack, Peter Falk,
Elliot Gould, Sally Kellerman, Malcom McDowell, Cher, Peter Falk, Angelica
Houston, Nick Nolte, Lily Tomlin, Bruce Willis sau Buck Henry
(scenaristul de la The Graduate / Absolventul) sunt numai câteva dintre ele.
Un tânăr şi ambiţios producător hollywoodian, Griffin Mill (Robbins), este,
în repetate rânduri, ameninţat de un scenarist (ce va rămâne, până în secvenţa
de final, anonim) căruia i-a respins scenariul. Conflictul se curmă prin
uciderea accidentală a unui alt scenarist (autorul presupus al mesajelor de
ameninţare cu moartea) de către producător, care îşi va gasi astfel fericirea (sugerată
de un happy end parodic) alături de văduva acestuia (Gretta Scachi). „Un
player (jucător) este – în viziunea
lui Robert Altman – cel care îşi face un punct de glorie din a-i înşela pe cei
din jur şi a falimenta un rival. Asta înseamnă pentru el a căştiga. E un joc pe
viaţă şi pe moarte. De aceea filmul meu e amoral. De fiecare dată când Griffin
câştigă o bătălie el iese din ea şi mai corupt decât era înainte. În acest joc
al lui Tim Robbins, care e foarte subtil, se simte undeva în străfundurile
personajului o luminiţă de cinste şi adevăr. Dar, cu fiecare victorie, această
luminiţă păleşte tot mai mult. Iar la sfârşit, când iese învingător, ea dispare
cu desăvârşire.”
Într-un anumit sens, filmul lui Altman este o cronică behind the scenes
a drumului parcurs de o poveste cinematografică de la stadiul de idee (iniţial
onestă, „necomercială”) până la „materializarea” ei, într-un blockbuster
cu star-uri (un produs comercial, tipic american, încărcat de clişee), pe
gustul milioanelor de spectatori care sunt aşteptaţi să dea banii pe bilet. Cinismul
şi mistificarea sunt suverane, iar dictatura consumatorului pare să fi luat
proporţii incontrolabile, astfel că The Player este şi radiografia producerii
unui hit şi, largo sensu, a tuturor hit-urilor fabricate
de „uzina de vise” de la Hollywood. Nu realitatea adevărului artistic („o devastatoare
tragedie fără vedete, în care cei nevinovaţi mor”) – apărat la început
de scenaristul din film (Richard E. Grant) – va prima, ci realitatea faptului
că publicul suveran – atunci când este chemat, la previzionări, să aleagă – votează
varianta cu final fericit, preferând filmele ce, obligatoriu, au ca
„ingrediente” principale ale succesului: vedetele, suspensul, umorul, violenţa,
emoţia, speranţa, nuditatea, sexul, finalurile fericite. Mai ales finalurile fericite.
sursa: http://agenda.liternet.ro/articol/6677/Marian-Radulescu/Vox-populi-The-Player-Jocuri-de-culise.html
fragment din volumul Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului (Editura Theosis, Oradea, 2012)
The Player - a film by Robert Altman |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu